Unde a fost montat primul semafor din București și cum arăta?

Primul semafor din Bucureşti a fost montat în anul 1929, pe Calea Victoriei, în dreptul Cercului Militar. Era un semafor produs în țară și a fost instalat deasupra intersecției pe un sistem de cabluri.

Semaforul cu pricina (foto jos) avea câte un „ochi” pe fiecare direcție de mers din intersecție și luminile sale puteau fi văzute de la o distanță de peste 300 de metri.

Semaforul cu pricina nu se descurca de unul singur. Un agent de la circulație apăsa un buton situat pe un stâlp, în apropierea intersecției, pentru a schimba culorile.

“Este luminat în culorile internationale rosu și verde”, notau cu mândrile ziarele vremii.

Următoarele semafoare au fost montate în 1933 pe principalele artere de circulație bucureștene printre care Calea Moșilor colț cu Bdul Carol; Bdul Elisabeta colț cu strada Brezoianu sau Bdul Elisabeta colț cu Bdul Schitu Magureanu.

Sursa :
https://www.shtiu.ro/unde-a-fost-montat-primul-semafor-din-bucuresti-si-cum-arata-5962.html...

Povestea străzii Grădina cu Cai dintr-un București de altădată

Străduţa din zona Pieţei Kogălniceanu, botezată Grădina cu Cai, păstrează prin numele ei amintirea unei vechi grădini şi e povestea unei lumi dintr-un Bucureşti de secol al XVIII-lea.

În vremea când Bucureștiul era o „savană de grădini”, cum îl numește Simona Lahovary în cartea despre București a lui Paul Morand, iar Podul Mogoșaiei, adică Calea Victoriei de astăzi, strada principală ce tăia orașul, cu mult înainte de 1900, în zona Pieței Kogălniceanu din Bucureștiul de astăzi se afla Livada Domnească, unde caii domnitorului erau scoși la iarbă verde după sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Locul numit apoi Grădina cu Cai, și-a primit numele în urma unor întâmplări povestite de către toți călătorii străini care au vizitat orașul, în vremea când era un Mic Paris.

Înainte de 1850 și niște ani după, Grădina cu Cai a fost una dintre vechile grădini bucureștene celebre și destul de frecventate de către protipendadă, pe care George Potra ne-o descrie în istoria lui despre oraș ca fiind „situată în dreapta râului Dâmboviţa, de-o parte şi alta a străzii cu acelaşi nume, cuprinsă între Piața Kogălniceanu şi Bulevardul Elisabeta”, dar care s-a desființat înainte de 1900. De la călătorul străin, medicul militar W. Derblich aflăm că era situată între Grădina Castrişoaia care devine la un moment dat Grădina Warrenberg, ce se transformă în Grădina lui Alecu Mimi.

Se spunea, cu mult înainte de 1850, că locul acela era un colț de luncă cu nuci falnici unde italianul Carol Serie își instalase un circ. Un carusel se rotea, iar polonezul Dunski își dresa caii amazoanelor care frecventau și grădina alăturată, Alecu Mimi, a prostituatelor. Până să denumească o stradă, în acel loc apare vestita grădină, iar despre loc George Potra scria: „(…) Bucureştenii veneau să vadă circul italianului Carol şi felul cum îşi dresa caii polonezul Dunski. Reprezentaţiile cu cai erau interesante şi mult apreciate de locuitori”.

Despre carusel, Ulysse de Marsillac, francezul care a părăsit pentru totdeauna Franța natală și s-a stabilit în București, unde a fondat publicațiile „Voix de la Roumanie” , „Le Moniteur Roumain” și „Journal de Bucarest”, scrie în cartea sa despre București că un francez a cheltuit cândva foarte mulți bani pentru a atrage publicul acolo. „Și-a alcătuit o trupă de cântăreți și cântărețe și un mic corp de balet. Toată lumea venea la seratele sale, lumea cea mai aleasă. Cu toate acestea rezultatele pecuniare au fost slabe”. Lumea venea pentru că francezul avusese ideea de a clădi în grădină foișorul cu niște cai din lemn care se roteau în jurul lui. Era locul cel mai căutat vara, căci Dâmbovița făcea acolo un ostrov, iar N. Feldman antreprenorul Sălii Slătineanu, a înconjurat grădina cu un gard înalt din scânduri, a trasat alei și a pus mese sub coroanele generoase ale copacilor, pentru ca lumea să poată vedea spectacolele de circ, să bea vin și să mănânce.

Între 1847-1848 a cântat în grădină una dintre cele mai frumoase cântăreţe de epocă, Frusinica Băl Ceurescu, care făcea parte din trupa lui Costache Caragiale. Aici a jucat și trupa de teatru a lui Fany Tardini, unde era sufleur Mihai Eminescu. Cu mare succes la public, seară de seară trupa obținea bisuri și ovații.

În 1850, două trupe își prezintă spectacolele, una cu repertoriu de piese de teatru românești cealaltă cu piese de teatru nemțești. Tot atunci, o trupă a lui Georgescu Carussy și cealaltă a lui Ion Tănăsescu au prezentat spectacolele în limba română: „La noroc”, „Avocatul dracului”, „Doi morți vii”, „Fata cojocarului”, „Romeo”, „Evreul rătăcitor”.

Faima grădinii crește, lumea elegantă se adună, antreprenorului îi vine ideea să ridice o scenă din scânduri groase, își face reclamă în gazeta lui Carcalechi, pentru „distracțiunile” pe care le oferea la „prețuri cuviincioase”, aduce vinuri franțuzești, diversifică meniul, angajează personal. Între timp au fost improvizate un fel de dușuri. Baia costa 2 sfanți de persoană și 6 sfanți pentru baia mare de două persoane. În zilele de vară, pentru că exact în acel loc Dâmbovița cotea și era un ostrov, între 1860-1865, copii boierilor școliți la Paris făceau baie mai mult îmbrăcați, alături de caii și câini ce nimereau pe acolo, deoarece costumul de baie nu se inventase.

„Teatrul Fontin înființă aici un adevărat Tivoli”, scria Nicolae Iorga într-o gazetă a vremii, „(…) și faima i se întinsese printre petrecăreții mai cu chef. Veneau acum la Grădina cu Cai boiernași cu haine nemțești și gusturi franțuzești; negustorime cu ifose de tejghea ghiftuită și ghete cu scârț, ca să-și mai subțieze consoartele și madmazele; moftangii cu jachetă lungă și pantaloni neglijé și elegantele în crinoline, de la vieneza Amalia Eckerbach ori de la autohtona Moazel Maria, toate cu horbotă de coafuri gurguiate și înfoiate de la Madame Wagner aus Wien. Împrăștiau în jur suave parfumuri franțuzești, de la Marcovicioaia din Pasaj, și priviri misterioase, strecurate prin voalete subțiri ca firul de păianjen, cum nu se găseau decât la Magasin Anglais”.

În același timp, seara aveau loc și spectacole de teatru. Pe „sțenă” se jucau „comedii decoltate franțuzești”, despre care pomenește Derblich, călătorul german, în memoriile sale. Povesteşte cum o trupă franceză „şi-a aşezat cortul şi când era frumos aveau loc farse şi se ziceau proverbe, în care bunul gust, buna cuviinţă şi moralitatea erau călcate în picioare, dar erau gustate cu plăcere de către public”.

Viitorul actor Ştefan Iulian, care fiind elev în clasa a -V-a a Liceului „Matei Basarab”, într-o seară a debutat pe scena acestei grădini: „Tremuram de frică. Când am intrat în scenă mi s-a părut că văd 36 de mii de lumânări. Un tremur mă zguduia din cap până în picioare. Îmi era cald. Camarazii mei, numeroşi în sală, mă încurajară atât de bine încât am ieşit cu faţa curată. Comitetul mi-a dat atunci o gratificaţie: 4 galbeni sau 72 lei”. După niște ani, actorul Ştefan Iulian a interpretat roluri în operetele: „Boccacio,” „Voievodul Ţiganilor”, precum şi în spectacolele de teatru „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.

La ceas de seară și lună pe cer, cânta în grădină Anton Pann, c-o voce de bariton cum n-a mai cunoscut Bucureștii acelor vremuri, acompaniat de taraful lăutarilor de la Cafeneaua lui Panait din mahalaua „Scaune”. Oftau adânc cucoanele când auzeau glasul lui Petrache Nănescu, alt lăutar în acea vreme celebru.

În 1861, alte două trupe una a lui Georgescu Carussy, cealaltă a lui Ion Tănăsescu, prezintă în grădină un repertoriu format din spectacole cu piese românești. În același timp, negustorii care-și schimbaseră „giubeaua vărgată” cu „gerocul nemțesc” dansează vals și polcă în grădină.

Pe la 1864, D. Bolintineanu publică în ziarul „Dâmbovița” fragmente dintr-un roman neterminat, astăzi uitat, de unde aflăm, că lumea elegantă a orașului se îndrepta spre această grădină, în special seara, când „grămezi de cavaleri îmbrăcați elegant cu frace civite, cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuțite în vârf, cu ciuboțele ascuțite, cu pantaloni strâmți pe picioare, mode de atunci; pe de altă parte grămezi de dame, cu pălării largi cât lipanurile cele bătrâne, cu rochii scumpe, parfumate ca niște mirese de țară, se îndreptau către Grădina cu Cai, înotând în pulberea ce trăsurile o lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea din urmă. Această lume era în trăsuri elegante, având pe feciori înapoi, în picioare, și ținându-se de niște ciucuri mari de mătase, lipiți de trăsuri. Toate aceste trăsuri pline de cavaleri și dame urmau curentul general către Grădina cu Cai. Lumea din toate clasele, din toate culorile, circula pe aleea ce mare, unii după alții, cătându-se unii pe alții, sau mai bine zis cătând unii la veșmintele celorlalți. O bandă de muzică instrumentală executa, destul de fals, niște arii. În lumea de pe alee se auzea o muzică surdă, unii se preumblau, alții se conversau. Pe ici-pe acolo, se auzeau idei ciudate, vorbe franceze românite, un fel de limbă ce desemna alte idei decât cele ce ei ar fi voit să zică, dar care, între ei, le înțelegeau. Unul calcă pe picior pe altul și-i cere pardon, celălalt răspunde cu mersi. O damă zice unuia bonjur, domnul!, domnul răspunde bonjur cheramo!”.

Orfan, aflat în grija unui unchi, marele actor C.I. Nottara încheie un angajament în 1875 și joacă zece zile în această grădină. Era prea tânăr ca să se poată înscrie la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, la secția actorie, lucru despre care își va aminti, într-un interviu dat unei reviste: „Am jucat la Grădina cu Cai, Stabilimentul lui Paţac, pe bulevardul Elisabeta. Era acolo o grădină cu o scenă mică şi mai cânta orchestra sub conducerea lui Kneisel. Noi, băieţii, de liceu, jucam teatru pentru o sumă mică şi masă.” În amintirile sale scrise mult mai târziu nu uită să pomenească cu bucurie că fusese prima dată când jucase teatru, în această grădină, apoi a fost angajat. “Era o vastă grădină de vară cu o scenă. Ne-am prezentat cinci-șase dintre noi la Patzak, proprietarul. L-am ademenit să ne angajeze și ne-a angajat. Asta era în vacanța de vară; știu că printre noi era și Catapol, fostul societar al Teatrului Național, dar el n-a vrut să joace, noi repetam și el își petrecea vremea, până isprăveam repetiția, cântând la un pian hodorogit care se afla în salonul de iarnă. Angajamentul n-a ținut mult la Patzak, vreo zece zile; apoi ne-am mutat cu teatrul nostru la o grădină pe Calea Văcărești”.

Prin 1877, Ioan Slavici, care lucra alături de Mihai Eminescu și I. L. Caragiale în redacția ziarului „Timpul”, relata într-un articol: „Calea nu e tocmai netedă, din bolovani în bolovani sosirăm în câteva minute la o casă ridicată, care se zice că ar fi un loc primejdios în vreme de alegeri. De aici cotirăm la stânga. Intrând în această uliță, care se numește Grădina cu Cai, numaidecât ni se arată deasupra unei părți din față o lungă tablă, pe care citim, scris cu litere roșii, galbene și albastre: Antica și renumita grădină cu cai iarăși a reînviat, unde paște calul banului Mărăcine Dumitru Teodor. Pentru ca nu cumva lumea să creadă că firma trebuia să fie luată în sensul ei literar, dedesubt e zugrăvit un cal țeapăn, înaintea calului scara din grajd încărcată cu fân, dedesubtul calului trei bile acoperite cu două cheuri puse în cruci, la dreapta bere și cârnați, iar la stânga un sifon și un pahar cu vin”.

Dâmbovița a săpat în mal, apoi și-a modificat cursul, iar în 1882 primăria a hotărât trasarea bulevardului cu nume de regină. A dispărut grădina cu lumea ei de odinioară rămânând doar strada Grădina cu Cai care a fost pavată cu piatră, în 1892 de către antreprenorul I. Băldăneanu. Strada cu nume ciudat, pentru că întuneca strălucirea bulevardului care ducea spre Cotroceni, a fost denumită „Pompiliu Eliade”, în 1915, c-așa a vrut o comisie din primărie. Faima grădinii fusese așa mare, încât plângerile au devenit și mai multe pe masa funcționarilor din primărie, încât, prin Decizia nr. 36 din 2 februarie 1920, strada a recăpătat numele inițial.

Grădina cu tot farmecul ei a rămas undeva în timp, prin memoriile călătorilor străini care au vizitat Bucureștiul și țara, prin hărți, cărți și fotografii vechi, dar strada din zona pieței Mihail Kogălniceanu îi poartă numele și azi.

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/povestea-strazii-gradina-cu-cai-dintr-un-bucuresti-de-altadata/...

Pake Protopopescu – un primar pe cinste

Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

Iată cam ce a făcut în trei ani, 1888-1891: a continuat canalizarea Dâmboviţei şi a finalizat construirea primei conducte cu apă potabilă a oraşului (ceea ce a însemnat, între altele, şi canalizarea a 50 de străzi riverane râului şi racorduri la case particulare dar şi instalarea de pompe stradale, ca să suprime scoaterea apei de la Vadul sacagiilor, plin de mortăciuni).

A amenajat groapa de gunoi din Valea Plângerii (unde gunoierii ajungeau noaptea, cu cotige pe arcuri, ca să nu facă zgomot). Aceasta după ce a deschis seria de abonamente pentru ridicarea gunoaielor din faţa caselor. A introdus iluminatul electric pe marile bulevarde; tot în vremea lui a început să circule primul tramvai electric – linia 14.

După ce a făcut cadastrul capitalei, a purces la sistematizarea ei, croind bulevarde (numite azi: Carol, Ferdinand, Dinicu Golescu, Elisabeta). Se spune că unii locuitori s-au împotrivit exproprierii. Primarul i-a aşteptat să plece în vacanţă, le-a pus grijuliu lucrurile la adăpost, le-a dărâmat casele şi a curăţat locul. Despăgubirile au fost aşa de mari încât n-a existat nici un reclamant.

Casa Pache Protopopescu

De unde avea bani primarul avocat? Dincolo de bugetul instituţiei, care mai mereu era sub nevoile reale, el a recurs la un împrumut. S-a adresat concetăţenilor cerându-le să subscrie la cele 16 milioane de lei necesari modernizării oraşului. În cinci ore de la lansarea operaţiei, suma depusă de bucureşteni era de 28 de ori mai mare…

Un alt element hotărâtor a fost calitatea echipei de consilieri şi a celei tehnice. Şi într-un caz şi într-altul culoarea politică n-a contat. Oameni cu situaţie materială consolidată, buni gospodari, profesionişti recunoscuţi, toţi cei care l-au înconjurat pe Pake Protopopescu n-au furat, n-au fost amestecaţi în afaceri dubioase, spălări de bani, licitaţii „cu dedicaţie”.

A fost odată… Şi lucrul s-a materializat în ce se vede şi azi: construirea a 30 de şcoli primare, 5 judecătorii, filtre de apă (la Arcuda), stăvilare (Ciurel şi Brezoaia). Apoi ridicarea unor clădiri de seamă ale oraşului – doar una dărâmată de comunişti, institutul de Medicină legală Mina Minovici. Atunci au apărut pe harta oraşului: Şcoala de comerţ N. Kreţulescu, Palatul de Justiţie, liceele Gheorghe Lazăr şi Sf. Sava, Grădina Botanică, azile de noapte, capele de cimitire ş.a.

Dedicat sarcinii încredinţate de bucureşteni, Pake Protopopescu a găsit în parmanenţă soluţii, a creiat, a limpezit, a curăţat: de la potolirea măcelarilor care cereau preţuri excesive (prin cumpărarea unei cirezi de vite tăiate pe seama Primăriei şi apoi carnea vândută la preţuri convenabile), până la obligarea bărbierilor să-şi dezinfecteze bricele cu spirt, primarul n-a aşteptat justificări, n-a venit în faţa alegătorilor cu discursuri sforăitoare sau promisiuni aiuritoare.

Se spune că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. În cazul acesta e vorba de obrazul bucureştenilor. Pake Protopopescu a murit la 48 de ani (în 1892); urmaşii imediaţi au vrut să-i omagieze faptele ridicându-i o statuie.

Comitet de iniţiativă, colectă de bani, sculptorul Ioan Georgescu, turnătorul italian în bronz Guido Corti din Milano – iată ingredientele pentru un asemenea monument.

Dar succesorul lui, C.F. Robescu, s-a împotrivit amplasării şi abia în 1899, sub primariatul lui Barbu Delavrancea, s-a aşezat statuia la intersecţia bulevardelor Carol şi Ferdinand. Pentru o vreme. Sub regimul comunist a dispărut de tot şi locul i-a fost luat de un Bălcescu beteag, ieşind din apele unei arteziene.

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/pake-protopopescu-un-primar-pe-cinste/...

Ce a fost pe locul Capșei?

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

Pe urmă locul a rămas pustiu. Abia în 1828, Momolo, bucătarul lui vodă Grigore Ghica, a ridicat un teatru; era sprijinit în mijlocul sălii într-un par de care spânzura o lampă. 15 rânduri de bănci erau la dispoziţia publicului obişnuit. Câteva loji în trepte şi loja domnească din preajma scenei configurau sala de spectacol. Elevii de la colegiul Sf. Sava stăteau în picioare.

Din spectacolele dramatice, opere, operete ale trupelor italieneşti, franţuzeşti ori nemţeşti memoria oraşului a păstrat un singur fapt notabil: flautistul Josef Gebauer, din trupa neamţului Ed. Krainig, a ales să se stabilească la Bucureşti. Urmaşii lui au deschis un magazin de muzică, ajuns repede faimos. Note, instrumente muzicale, literatură despre artişti, ore de pian, de vioară ori de flaut rămân legate de numele acestei familii.

Alături de teatru, bucătarul a deschis şi un local unde felul mult lăudat era „curcanul gentilom”. Cum afacerile mergeau bine, pe la 1837 a început să funcţioneze şi un club, unde se organizau baluri mascate. Să amintim că la puţin timp după cutremurul din ianuarie 1838, bucureştenii, mereu dornici de distracţie, se adună în sala „cu temelii noi spre siguranţă”. Şi din această înjghebare a unui străin oraşul s-a ales cu ceva: din orchestra formată aici a rămas, împământenindu-se, Ludovic Wiest, absolvent al Conservatorului din Viena. A organizat orchestra Curţii domneşti şi în continuare a rămas dirijor al orchestrei Teatrului, devenind, în 1863, şi profesor la Conservator. Fiii săi au făcut deopotrivă carieră muzicală la Bucureşti. Pe la 1870, entuziasmul de la început, stârnit şi de formaţia bine strunită de 24 de „bărbaţi vrednici din miliţia naţională” a lui Wiest, a început să pălească. Balurile pierd din strălucire, costumele se jerpelesc şi singura atracţie, dacă se poate numi aşa, era o momâie uriaşă, vopsită în roşu şi galben, animată de 4 bărbaţi vârâţi în pântecele ei.

Numai că dorinţa de amuzament era prea mare şi reţeta a fost din nou oferită de un străin: Hrtscha. Numele cehului, imposibil de pronunţat de limba bucureştenilor, a ajuns Raşca şi aşa i s-a dus şi faima.

Pe un loc din prejama Capşei, spre Universitatea de arhitectură de astăzi, orchestra lui Wiest cânta neobosită într-o grădină de vară prăpădită, luminată de o stea de sticlă policromă şi înconjurată de câţiva palmieri de tinichea. Mesele aveau globuri cu lumânări în mijloc iar atracţia pentru cei care le ocupau era roiul de femei tinere care se foiau de colo colo pe aleea strâmtă a grădinii. Scena, la fel de meschină, găzduia spectacole de varieteu nepretenţioase, unde se produceau d-şoarele Fanelly sau Gordon şi Beer.

Oricum, locul parcă aştepta mâna unui om iscusit care să treacă de la improvizaţia estivală la ceva menit să ajungă un reper al oraşului.

Sursa : https://www.ziarulmetropolis.ro/ce-a-fost-pe-locul-capsei/...

Strada Academiei

La mijlocul secolului al XIX-lea, consulul german Neugebaur vedea Valahia ca ţara contrastelor, unde capitala îi părea „cel mai sigur barometru de cultură”.

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Azi, mergând la pas, între impozanta clădire a Băncii Naţionale, admirabil restaurată, împodobită cu statuia unuia dintre ctitorii ei, Eugeniu Carada, şi strada Ion Câmpineanu, jumătate restaurată, jumătate părăginită şi aceasta – ai măsura a ceea ce poate face o administraţie municipală străină de oraş, indferentă la estetică, maestră doar în explicaţii de adormit copiii: lipsa banilor, imobile revendicate, în litigiu, buticari falimentari, arabi care au fugit din ţară cu banii, cadastru incomplet etc.

E greu să selectezi clădirea cea mai hidoasă. O clipă îţi pare a fi depozitul de cărţi al Bibliotecii Naţionale (sau ce a rămas din el, peste drum de colonada ce adăposteşte magazine ale căror vitrine se afundă ireversibil în praf). Zidul coşcovit aminteşte de schiţele lui Hundertwasser, constructorul şi pictorul vienez  plin de fantezie ludică. Librăria Mihai Eminescu supravieţuieşte cu greu, împărţind spaţiul cu Banca Transilvania iar prima sacrificată a fost uşa: intri pe ea pieziş şi doar dacă eşti mai firav la făptură.

Un anticariat faimos altădată a cedat locul unor magazinaşe costelive, oricum încă deschise, faţă de cele înşirate spre strada Doamnei, căptuşite toate cu hârtie albă, ca pentru dezinsecţie şi, fireşte, închise. Doar librăria de la colţul străzii Edgar Quinet arată civilizat; peste drum e zidul ca o pecingine al Universităţii, curăţată, dragă Doamne, în ultimii ani, dar numai pe faţadă.

Universitatea de arhitectură, cu dalajul spart, ici colo năpădit de verdeaţă, trădează acelaşi plictis de viaţă pe care îl poţi ostoi la biserica monument istoric (sic!) Dintr-o zi, ctitorie a familiei Arion, cu mândre termopane şi uşă de cârciumă.

Hotelul Majestic, spatele Teatrului Odeon ori galeria leproasă de artă, mai mereu închisă, sunt împodobite, până la trei metri înălţime, cu paint street, grafitti, mai pe româneşte mâzgăleli dezgustătoare, nedemne de o stradă aflată în centrul capitalei.

E şi gura unui pasaj, Victoria, în care nu prea ai curajul să intri, atât e de înghesuită, murdară şi neprimitoare.

În continuare, urmăreşti uimit panourile de apărare cu afişe suprapuse, smulse sau lipite proaspăt, ale unei lumi apuse ori care agonizează. Citeşti anevoie firma unei Academii de biliard, cumperi o eşarfă orientală într-un gang unde întâi ţi se oferă brânzoaice.

Şi când te gândeşti că pe aici s-a aflat odinioară palatul lui vodă Grigore Ghica, redacţia ziarului L’indépendance roumaine, o cofetărie unde bucureştenii, mai ales studenţii din vecinătate, se întâlneau voioşi!

Însoţitorul meu e un scoţian binevoitor faţă de România, poate şi fiindcă s-a însurat cu o româncă dar remarca lui m-a lăsat fără replică: „Sunt la voi părţi de oraş care arată ca Berlinul imediat după război, în 1946”. Cum să-l contrazici? Să reiei motivaţiile edililor, să-l trimiţi la cutare post TV care vituperează cât e emisiunea de lungă, să invoci moştenirea comunistă sau să laşi nasul în jos ruşinat şi să-ţi spui: „Asta-i situaţia! Şi e fără ieşire”?

Măcar să rugăm Consiliul general al Capitalei să-i schimbe numele din strada Academiei în a Resemnării, Neputinţei, Sordidului asumat.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/strada-academiei-o-palma-pe-obrazul-bucurestiului/...

Jockey Club- o marcă de excelenţă

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion’s – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

Jockey Club a luat fiinţă în 1875, la iniţiativa unui diplomat britanic şi sub patronajul Regelui Carol I. Încurajarea creşterii cailor de rasă a fost principala raţiune de a fi a elitistului club. În acelaşi timp, şi desigur la fel de însemnată ca această îndeletnicire, era ţinuta morală a membrilor săi. Un vot împotrivă anula şapte voturi pentru, când un postulant cerea intrarea în club. Cu sediul central la Bucureşti şi filiale în provincie, Jockey Club a înregimentat tot ce însemna „oameni de cal” în România şi deopotrivă elite în specialitatea lor. De la Rege la generali, oameni politici, de afaceri, medici, pictori, jurişti, diplomaţi ca şi străini de marcă au populat acest club al cărui ultim sediu, pe strada Episcopiei nr. 9, are o poveste fascinantă, asemeni altor case bucureştene încărcate de istorie.

Pe un loc pierdut la cărţi de un împătimit al jocului, arhitectul G.M. Cantacuzino a ridicat o construcţie graţioasă pe două nivele, în acord cu ambianţa locului – în preajma Ateneului Român.

Mobilat confortabil, cu o bibliotecă valoroasă de specialitate şi numeroase ziare venite din lumea întreagă, serviciu de catering asigurat de firma Capşa, Jockey Club era un loc de întâlnire predilect al aristocraţiei bucureştene.
Dar aceasta era doar faţada administrativă, am zice, căci viaţa clubului prospera datorită cailor şi curselor de alergări de pe hipodromul de galop de la Băneasa. Construit de alt arhitect de seamă al ţării, Ion Berindei, în 1906, hipodromul a însemnat valorificarea inteligentă a unui potenţial azi pierdut. E vorba de caii pur sânge, cu pedigree, pe care se paria, unde se acordau premii substanţiale ca şi o întreagă instalaţie pentru îngrijirea preţioaselor animale. Padocuri, piste, locuri de antrenament, cântare, cabinete veterinare, proprietari, crescători, pariori, jockei (purtând însemne cu numele proprietarului), un public entuziast din care nu lipseau femeile, cochete, gata mereu să facă parada modei – toate au constituit o pare dinamică a oraşului.
Dintre sutele de membri rămâne memorabil Alexandru Marghiloman şi calul său A One, având tricolorul ţării drept culoare a jockeului.

Să amintim că dragostea pentru cai a românilor s-a manifestat şi în creşterea celor destinaţi curselor de trap, adică atelaţi la o trăsurică – sulky – condusă de un driver. Hipodromul de la Ploieşti era profilat pe cursele de trap.
La Bucureşti, între alţi împătimiţi ai creşterii cailor de pur sânge destinaţi curselor a fost generalul George Moruzi. El a dispus prin testament ca cenuşa să-i fie îngropată la potoul pistei de pe hipodromul Băneasa.

Doar că soarta a fost neîndurătoare atât cu dorinţa generalului cât şi cu instituţia ca atare. În 1946, gărzile patriotice ale lui Petru Groza au vandalizat sediul; peste 15 ani, hipodromul a fost dărâmat, cu toate instalaţiile lui; clădirea din strada Episcopiei a devenit restaurantul Butoiul, apoi gazdă a Uniunii arhitecţilor şi, în sfârşit, un rentabil magazin de circuit închis, Comturist, pentru protipendada comunistă.

Caii au vieţuit neştiuţi, neantrenaţi în crescătoriile din ţară – dacă n-au ajuns, destui dintre ei, la abator.

Încercările de după 1989, lăudabile ca intenţie, n-au putut da roadele aşteptate. Recuperatori, dezvoltatori imobiliari, samsari, şoferi ce s-au pretins reîntemeietori ai Jockey Clubului (fără să facă deosebirea între calul de galop şi cel de trap), intermediari de tot felul ca şi procese rămase şi azi în aşteptare au făcut ca trufaşul club de odinioară să se cantoneze în sediul său, împărţit cu un restaurant foarte căutat, unde membrii săi… aşteaptă. Ce?
Nu refacerea unei lumi apuse, cu politeţea, exigenţele morale, apolitismul declarat şi opulenţa care i-a îngăduit să crească animale valorând milioane de dolari. Dar măcar putinţa întrupării celor 80 de hectare minime necesare funcţionării unui hipodrom de galop. Până atunci, Bucureştiul rămâne singura capitală europeană fără hipodrom, sursă impresionantă de bani, de locuri de muncă şi mai ales de prestigiu – altul decât cel al fabricării celui mai mare steag ori cârnat din lume.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/jockey-club-o-marca-de-excelenta/...

Ocupația germană

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

Eficienţă, de data aceasta cumplită, au dovedit nemţii şi în Primul Război Mondial. La numai trei luni de la declanşarea ostilităţilor României contra Puterilor Centrale, armatele acestora erau la Bucureşti. Începea o ocupaţie ce avea să dureze până în 1918. A fost o succesiune de ordonanţe, dispoziţii restrictive, rechiziţii, arestări, confiscări, raţionalizări la limită – toate întipărite adânc în memoria bucureştenilor.

Camuflajul a însemnat aruncarea oraşului în beznă. Au urmat verificări sâcâitoare pentru ca nici un licăr de lumină să nu răzbată din case. Urmarea? Dispariţia hârtiei de camuflaj, înmulţirea jafurilor şi a amenzilor aplicate cu generozitate.

Magazinele, localurile funcţionau după un program anapoda (de pildă, cafenelele erau deschise între orele 6.00 şi 8.30 dmineaţa). Mărfurile au dispărut peste noapte, dosite de negustori şi apoi vândute pe sub mână la preţuri exorbitante.

Raţionalizarea produselor alimentare a însemnat, pe de o parte, introducerea cartelelor, sugerarea unor zile mereu înmulţite de post şi înflorirea speculei.

Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru „glorioasele armate ale Kaizerului”. Cine avea bani, cumpăra şi icre negre ( la Iordache, în strada Covaci).

Confiscările au vizat orice obiect de aramă, alamă, aliaje spre a fi transformat în obuze. Apoi plăpumi, lenjerie, rufărie rechiziţionate în urma unor controale umilitoare.

Combustibilul, raţionalizat şi el, devenise de negăsit. Chiar având un bon pentru cărbuni, te alegeai de fapt cu câteva lopeţi de praf negru, pe care nu aveai cu ce să-l cari pentru că toate mijloacele de transport fuseseră rechiziţionate.

Deplasările în afara oraşului erau interzise, fără un permis anume de la Komandatură. Prin urmare, nădejdea aducerii unor produse alimentare de la ţară era spulberată.

Banii româneşti au fost înlocuiţi cu bancnote ale ocupantului, cu valoare derizorie, încât inflaţia i-a afectat odată în plus pe bucureşteni.

Şcoli închise, spectacole suspendate, servicii transferate în Moldova şi slujbaşii lor rămaşi fără lucru, prin urmare şi fără salariu, cozi nesfârşite, comunicate de pe teatrul de război tendenţioase, devastări exemplare de case (ca cea a lui Take Ionescu, cunoscut partizan al Antantei, transformată în cocină de porci), absenţa medicamentelor, cenzură poştală, absenţa timbrelor, interdicţia de a sta pe scaun în tramvaie ori pe bănci în parcuri, în prezenţa vreunui neamţ, salutarea acestora în chip milităresc altfel erai croit cu vâna de bou, controale la tot pasul şi amenzi usturătoare – acesta a fost climatul în care a trăit oraşul vreme de doi ani.

O durere în plus au resimţit bucureştenii la vederea numeroşilor colaboraţionişti. Afacerile începute acum, sub ocupaţie, îi vor transforma pe unii concitadini în îmbogăţiţi de război. Şi discursurile progermane erau de natură să irite şi să exaspereze populaţia. Mitropolitul Conon ţinea slujbe pentru sănătatea invadatorilor şi îndemna populaţia să se supună acestora.

Ziaristul Alexandru Ciurcu, în faţa penuriei alimentare, sugera ca femeile lehuze să se lase mulse şi din laptele lor să se prepare unt. El dădea asigurări că este foarte gustos…

Peste mai puţin de 30 de ani, bucureştenii aveau să cunoască ocupaţia aliaţilor din primul război mondial, a ruşilor, şi doar uitarea care tămăduieşte totul a făcut ca lumea să nu compare, să nu se îngrozească, ci să-şi ducă viaţa mai departe.

Spre sfârşitul perioadei, când zarzavaturile erau de negăsit, deoarece tot ce venea la barierele oraşului era confiscat de nemţi în folosul lor, s-a pus sfeclă în Cişmigiu şi în alte parcuri, dar nu pentru localnici, ci pentru glorioasele armate ale Kaizerului.

Sursa :
https://www.ziarulmetropolis.ro/ocupatia-germana/...