Uliţa fusese numită astfel pentru că acolo obişnuiau să tragă, în secolul al XVIII-lea, negustorii bulgari din Gabrovo. Era un han de popas, nu prea mare, numit şi „bezesten”, după cum i-au spus turcii găzduiţi aici. Prin 1824 a început pavarea cu piatră a uliţelor bucureştene şi între 1830 şi 1832 veni rândul şi străzii din dosul Şelarilor, până în faţa Hanului Gabroveni, citim în „Analele parlamentare”, tomul III, partea I, din 1892.
Epoca de glorie negustorească a acestui han, despre care din păcate nu se cunosc prea multe amănunte, se întinde pe durata unui sfert de veac, între 1825 şi 1850. Pentru a vă face o idee despre călătorii care înnoptau în falnicul han din inima comercială a oraşului, iată câteva nume inventariate de Zaharia Carcalechi în ziarul „Cantor de Avis şi Comers” din 27 aprilie 1838: Ahmed Suliman şi Abdulah Fetah aga din Rusciuc, Spiru Nicopol şi Nicolae Sakelopol din Elada, Gheorghe Carapan de la Brăila. Hanul Gabroveni a ars de mai multe ori dar s-a refăcut repede, căci afacerile nu puteau aştepta… Refăcut în câteva rânduri, în 1900 el se transforma în Hotel Gabroveni-Universal.
Pe Uliţa Germană, actuala stradă Smârdan din Lipscănie, se afla la începutul secolului al XIX-lea, Hanul Ghermani. Deşi pare onomastic, numele lui derivă din adjectivul ghermanos – german. Hanul nemţesc era instalat într-o construcţie solidă, cu curte pătrată la mijloc şi cu poartă solidă la intrare. Pe o placă de marmură îi era scris numele.
Demn de menţionat este faptul ca prin 1863 prăvăliile din curte ajunseseră să adăpostească Tipografia Naţională a lui Ştefan Rasidescu, care a tipărit printre primele cărţi de literatură română poeziile lui Grigore Alexandrescu. Pentru că denumirea vechiului han începuse deja să fie anacronică în plină epocă a bonjurismului, proprietarii i-au zis de îndată Hotel.
Pe la începutul anilor 1800, în spatele Spitalului Colţea începuse construirea hanului lui Dimitrie Sărăţeanu, pe care fiul său Constantin îl moştenise nu fără peripeţii în 1867. Nimeni însă nu-i spunea altfel decât Hanul lui Înjugă-Urs, poreclă pe care se pare că ar fi avut-o tatăl lui Dimitrie Sărăţeanu, un om înalt şi voinic, de o forţă extraordinară. Mica şi „nevinovata” legendă spune că acest ţăran vânjos ar fi trimis într-o zi un car în pădure să aducă lemne. Aflând că un bou i-a fost sfâşiat de un urs, acest Hercule balcan s-a dus de grabă la locul faptei. După puţină vreme satul întreg l-a văzut întorcându-se cu carul plin de lemne şi cu ursul înjugat alături de boul rămas, citim în „Alaiul înmormântării lui Alexandru Nicolae Şuţu Voevod” de George D. Florescu. Porecla de Înjugă-Urs s-a răspândit cu iuţeala fulgerului.
Hanul din spatele Spitalului Colţea făcea parte din categoria hanurilor mijlocii din Bucureşti, ale cărui venituri proveneau nu din comerţ sau din închirierea odăilor pentru locuinţe, ci din camerele închiriate cu noaptea sau pentru câteva zile. Fiind aşezat aproape de Târgul Cucului, îşi avea printre clienţi pe negustorii străini. Avea 19 odăi şi impozitul plătit pentru el pe an era între 71 şi 162 de lei.
Puşa Roth
Sursa : http://libersaspun.3netmedia.ro/din-bucurestiul-de-altadata-hanuri-din-secolul-al-xix-lea/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu