Irene Ghica
"Errol Flynn s-a logodit cu o prinţesă adolescentă", titra publicaţia The Milwakee Sentinel, secolul trecut.
Actorul australian era un playboy cu iz hollywoodian, iar ea era o prinţesă ingenuă, care la 17 ani fusese cucerită de şarmul şi siguranţa de sine ale lui Errol Flynn, atunci în vârstă de 40 de ani. Prinţesa Irene Ghica era româncă şi considerată "exotică", toată lumea fiind de părere că relaţia lor va dura.
Cei doi s-au cunoscut la Paris şi au petrecut împreună vacanţe luxoase pe Coasta de Azur, înconjuraţi de prieteni bogaţi şi excentrici. Într-un interviu, Errol Flynn a declarat: "n-ai cum să nu te îndrăgosteşti de această tânără româncă, bogată şi independentă, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume". Între timp, Irene spunea: "Îmi place că Errol ştie să îşi ţină gura când vreau linişte".
Totul s-a încheiat prost pentru prinţesa noastră, după ce s-a aflat că actorul ducea viaţă dublă. În timp ce era cu Irene, el îi ceruse mâna lui Patrice Wymore, cu care s-a şi căsătorit. Irene Ghica s-a întors la Paris , unde a locuit cu mama ei.
Irene Ghica
Lisette Verea (n. 1914, Bucuresti - d. 2003, New York )
Lisette Verea este considerată o vedetă a cabaretului românesc din anii '30. Era foarte apreciată şi pentru vocea ei, fiind prima care a cântat celebra piesa "Ionel, Ionelule", compusă de Claude Romano (pseudonimul artistic folosit de George Sbârcea). Pe fondul celui de-al doilea Război Mondial, Lisette, care era evreică, a părăsit ţara şi s-a mutat permanent în SUA. Numele ei figurează pe o listă de pasageri ai vaporului President Grant, sosit în New York pe 3 octombrie 1941.
Cariera ei cinematografică a început în 1932, primul film în care a jucat fiind "Chemarea dragostei", în regia lui Jean Mihail. A avut apoi rol principal într-o ecranizare a piesei "Trenul fantomă", semnată de Arnold Riedley.
Când Claude Romano a fost ameninţat cu conc edi erea de directorii Teatrului " Alhambra ", dacă nu va fi compus o melodie de succes, el a lansat celebra piesă "Ionel, Ionelule", în 1937. Primele interprete ale melodiei au fost Lulu Nicolau şi Lizette Verea, un duet de succes al epocii. Un an mai târziu, Sică Alexandrescu, directorul teatrului "Como edi a" din Bucureşti, a lansat cu succes cupletul Lizette Verea - George Groner, în com edi a muzicală " Dragos te pe note".
În SUA, Lisette Verea a jucat în "A Night in Casablanca ", produs de fraţii Marx - Groucho, Harpo şi Chico -, în 1946. Artista a mai apărut în opereta "The Merry Widow", dar cariera ei cinematografica a fost scurtă din cauza accentului neplăcut în limba engleză.
Lisette a murit în 2003, în New York , iar necrologul i-a fost scris de The New York Times.
Lisette Verea
Lisette VereaMitza Bricard
În anii '50, Christian Dior era cea mai importantă casă de modă haute couture din Paris . Rivalii brand-ului erau Pierre Balmain şi enigmaticul designer spaniol Cristobál Balenciaga. Niciunul dintre aceştia nu avea, însă, susţinerea de care se bucura Dior, graţie celor trei "muze" ale sale, care îl ajutau la crearea colecţiilor. Raymonde Zehnmacker, Marguerite Carré şi românca Mitza Bricard - designer de pălării, stilist şi şefa departamentului de creaţie.
După moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, care i-a construit afacerea din umbră, a organizat o conferinţă de presă, în cadrul căreia a declarat că cele trei femei vor fi continuat să lucreze la casa Dior. "Mitza Bricard va continua să imprime bunul ei gust asupra colecţiilor", spunea atunci Rouët. De altfel, ea a impus în modă şi în colecţiile lui Dior nuanţele de lila şi imprimeurile "panthere-jungle".
În anii '50, Mitza Bricard era tot tiimpul în preajma lui Dior, fiindu-i şi prietenă bună. Invidiată de Parisul secolului trecut, ea devenise subiect de cancan mai ales pentru că ar fi fost tentată de relaţiile cu bărbaţi mai tineri decât ea. Se spune că Mitza avea mereu la încheietura mâinii o eşarfă mică, "leopard-jungle", pentru a acoperi semnul durerii unei mari iubiri. Ea nu purta niciodată lenjerie intimă, însă era tot timpul acoperită cu bijuterii somptuoase. Turbanul, perlele şi pantofii stiletto erau preferatele ei. Întrebată ce flori preferă, Mitza Bricard a răspuns simpu: "Cartier!"
Despre ea, faimosul Dior spunea: "Este una dintre acele persoane rare pentru care eleganţa este singura raţiune de a trăi".
Mitza Bricard
"Privighetoarea" din mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti a apărut în premiera pe scenă în 1921, iar la 21 de ani s-a angajat la Teatrul "Cărăbuş". În aceeaşi perioadaă a imprimat prima ei romanţă, "Mansarda", iar în 1938 a debutat la radio şi din acel moment avea să devină cea mai cunoscută interpretă de muzică populară.
Supranumită de Nicolae Iorga "Pasărea măiastră", Maria Tănase a lucrat la Teatrul "Alhambra" al lui Nicolae Vlădoianu, iar în 1939 a mers la Expoziţia Universală din New York (New York World's Fair), unde au mai venit George Enescu, prof. Dimitrie Gusti şi Constantin Brâncuşi. Acolo a cântat cu orchestra lui Grigoraş Dinicu şi cu naistul Fănică Luca.
În 1940, Garda de Fier a distrus toate discurile artistei, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Motivul real era că din cercurile de prieteni ale Mariei Tănase făceau parte şi evrei (folcloristul Harry Brauner şi jurnaistul Stephan Roll).
În martie 1941, Maria a plecat într-un turneu artistic în Turcia, unde a devenit "cetăţean de onoare", desemnată chiar de preş edi nte.
A avut o relaţie cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar, şi s-a căsătorit cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie (Clery Sachelarie), în 1950. Pentru că nu a putut avea copii, în 1960 Maria Tănase a adoptat o tânără de 16 ani, pe nume Minodora Nemeş.
În primăvara anului 1963, într-un turneu la Hunedoara, a aflat că era bolnavă de cancer pulmonar. După ce a întrerupt turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască, s-a întors acasă, iar o lună mai târziu a decedat în Spitalul Fundeni, nu înainte de a scrie un testament. Repertoriul ei cuprinde aproape 400 de cântece din toate regiunile României.
Maria Tănase
Maria Prodan Bjørnson (n. 16 februarie 1949, Paris - d. 13 decembrie 2002, Londra)
Maria Elena Viviane Eva Bjørnson a fost fiica Miei Prodan, născută în Cluj, şi a unui om de afaceri norvegian pe nume Bjørn Bjørnson, nepotul dramaturgului câştigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson. Bjørn era însurat cu altă femeie când a cunoscut-o pe Mia Prodan şi iniţial a refuzat să îşi recunoască fiica. Mia l-a da în judecată şi a câştigat, iar Bjørnson a fost obligat să plătească pentru întreţinerea Mariei.
Considerată una dintre cele mai impotante scenografe din Anglia, cu o carieră de peste 30 de ani, Maria Prodan Bjørnson a realizat scenografia celebrului musical "Fantoma de la Operă", în regia lui Andrew Lloyd Weber, pentru care a obţinut, în 1988, două premii Tony, pentru costume şi de cor uri.
La vârsta de 14 ani, Maria l-a întâlnit pe Cecile Collins, care a îndrumat-o spre scenografie. Susţinută de mama ei, ea a urmat cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai. Şi-a început cariera în 1970, la "Citizens Theatre" din Glasgow, a mai lucrat pentru "Scottish Opera" şi pentru Wexford Festival, iar recunoaşterea ei a venit odată cu spectacolul "The Tempest", pus în scenă la "Royal Shakespeare Company", în 1983. Producătorul Cameron Mackintosh i-a propus apoi să lucreze pentru "The Phantom", prima ei producţie comericală, pentru care a fost premiată. Maria a mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie din Praga, în 1975, şi Premiul Franco Abbiato, în 1999. Creaţia ei pentru "Fantoma de la operă" a devenit reper în domeniu şi a restabilit standardele din scenografie.
Maria Prodan a moştenit de la Bjørn Bjørnson 2 fabrici, una de perne şi saltele şi una de flori din mătase, o fermă de vulpi şi câteva case de vacanţă pe coasta Norvegiei. A donat mare parte din banii moşteniţi şi câştigaţi unor asociaţii caritabile din România, a infiinţat Asociaţia scenariştilor şi autorilor români, a susţinut proiecte de terapie prin vorbire în Sri Lanka şi a sprijinit în carieră studenţii la design.
Înainte de deces, Maria Prodan pregătea producţiile "Il Trovatore", pentru Opera din Paris, "Les Troyens", pentru Opera Metropolitană, şi "The Little Prince", pentru Houston Grand Opera.
Maria Prodan Bjørnson
Mica Ertegun
Mica Ertegun, născută Io ana Maria Banu, este unul din cei mai importanţi designeri de interior din New York . Mica a emigrat în SUA după venirea comuniştilor la putere şi trăieşte de mai bine de 60 de ani pe continentul nord-american. A fost căsătorită cu producătorul de muzică Ahmet Ertegun, cel care i-a descoperit pe Led Zeppelin, The Rolling Stones, Eric Clapton şi Phil Collins. Ahmet a murit în 2006, în urma unei leziuni la creier. După un an de la moartea acestuia, trupa Led Zeppelin s-a reunit, pentru prima dată în 27 de ani, şi a susţinut un concert în memoria sa, pe Arena O2 din Londra.
Mica Ertegun şi-a făcut o carieră în design interior, iar anul acesta Universitatea Oxford a anunţat bursele Mica şi Ahmet Ertegun, donaţiile filantroapei depăşind 30 de milioane de euro.
"Noi am dus-o foarte foarte bine. Ne-am răsfăţat. Nu am copii. Ce altceva era să fac cu banii - să-mi cumpăr diamante? Mulţi oameni donează bani unor spitale, dar pentru mine este mai interesant să investesc în educaţie", a declarat Mica.
Tatăl ei, George Banu, a fost m edi c şi apropiat al familiei regale din România. În 1947 Banu a fost închis. La insistenţele lui şi pentru a-şi putea scoate familia din ţară, Mica s-a căsătorit, la 16 ani, cu un boier pe nume Ştefan Greciani, în vârstă de 31 de ani. Familia Banu a reuşit să ajungă în Elveţia, iar de acolo s-au mutat la Paris , unde Mica a fost, pentru scurt timp, fotomodel Dior. Ulterior s-au stabilit în Canada , unde familia a cumpărat o fermă pe malul Lacului Ontario , cu ajutorul unui împrumut. În 1960, Mica s-a dus la New York în încercarea de a obţine eliberarea tatălui ei din închisoare. George Banu suferea de cancer şi, in ciuda eforturilor fiicei sale, a murit închis. În timpul acelei vizite Mica l-a cunoscut pe Ahmet Ertegun, care fusese căsătorit cu o femeie din Scandinavia .
În 1947, Ahmet a înfiinţat casa de discuri Atlantic Re cor ds, iar în 1961 el şi Mica s-au căsătorit. Românca şi-a descoperit în acea perioadă pasiunea pentru design-ul interior şi a deschis o companie numită MAC II, iar astăzi creaţiile ei sunt recunoscute în toate lumea.
Mica Ertegun
Maria Virginia Andreescu Hareţ (n. 1894, Bucureşti - d. 1962, Bucureşti)
Maria, nepoata marelui peisagist român Ion Andreescu, a devenit prima femeie-arhitect din lume şi a fost soţia savantului Spiru Haret.
Născută in 1894 la Bucureşti, Maria Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani şi s-a văzut obligată să aibă grijă de gospodarie şi de cei trei fraţi ai săi. A studiat acasă şi a făcut în privat liceul, iar la 18 ani a intrat prima la Şcoala Superioară de Arhitectură. În paralel a studiat Belle-Arte şi a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecţia de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.
La 29 de ani s-a angajat în serviciul tehnic al Ministerului Educaţiei Naţionale, unde a lucrat până în 1947. Ea este prima femeie care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Ştiinţei organizat la Bucureşti, în 1981. În perioada interbelică a reprezentat România la Congresele internaţionale de arhitectură la Roma, Paris , Moscova şi Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieţii nenumărate premii care i-au confirmat valoarea.
Multe dintre proiectele sale au fost realizate în Bucureşti: pe bd. Schitu Magureanu - palatul fostei societăţi Tinerimea Română, clădire cu 7 etaje, ornată cu basoreliefuri reprezentând scene din antichitate; pe Calea Victoriei a ridicat un fronton de clădiri, printre primele blocuri de beton armat; pavilonul administrativ şi dependinţele subterane ale aeroportului Băneasa; liceele Cantemir Vodă şi Gheorghe Şincai; alte clădiri de stat sau particulare.
Maria Virginia Andreescu Hareţ
Maria Cutzarida-Crăţunescu (n. 10 febr. 1857, Călăraşi - 16 nov. 1919, Bucureşti)
Maria Cutzarida a devenit prima femeie m edi c şi prima care a obtinut titlul de doctor în m edi cină, din România. De numele ei se leagă şi începutul mişcării feministe de la noi, precum şi cele dintâi demersuri din domeniul asistenţei sociale, prin înfiinţarea primelor creşe din ţară .
Maria a studiat la Şcoala Centrală din Bucureşti şi la Zürich, unde, în 1877, s-a înscris la Facultatea de M edi cină. Ulterior s-a transferat la Montpellier , unde a absolvit Facultatea de m edi cină, dar stagiile de spital şi de pregătire a doctoratului le-a făcut la Facultatea de M edi cină din Paris . Aici a primit titlul de doctor în m edi cină, în 1884. Pentru a obţine libera practică în ţară, Maria - căsătorită Crăţunescu - şi-a echivalat diploma din străinătate, promovând examenul cu "magna cum laude".
După revenirea în ţară, Maria Cutzarida a deschis o clinică particulară. În 1886, a devenit şeful catedrei de igienă la Azilul "Elena Doamna". S-a ocupat de asistenţă m edi cală în Fabrica de Tutun din Bucureşti, îngrijind, între 1885 şi 1898, aproape 2.000 de muncitoare. În 1899, a infiinţat prima creşă internă din România, iar în 1898 a pus bazele "Societăţii Materna", în scopul ocrotirii copiilor nevoiaşi. În 1904 a renunţat la cabinetul particular, d edi cându-se total "Societăţii Materna". Spre sfârşitul vieţii a a cor dat îngrijiri m edi cale la Institutul şi internatul Evanghelic (Spitalul Militar temporar nr. 134), în timpul Primului război mondial. A murit pe 16 noiembrie 1919, la 62 de ani.
A doua femeie care a urmat cursuri de m edi cină, de data aceasta la Facultatea de M edi cină din Bucureşti, a fost Olga Secară Tulbure.
Maria Cutzarida-Crăţunescu
Smaranda Gheorghiu (n. 5 octombrie 1857, Târgovişte - d. 26 ianuarie 1944, Bucureşti)
Smaranda Gheorghiu a fost scriitoare, publicistă, militantă activă în mişcarea feministă a secolului trecut şi membră a mai multor societăţi culturale. A devenit prima femeie exploratoare a Polului Nord.
Smaranda era nepoata lui Grigore Alexandrescu şi descendentă a familiilor boiereşti Andronescu şi Vlădescu. Ea scris celebrele versuri: "Vine vine primăvara / Se aşterne-n toată ţara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii".
La sfârşitul secolului 19, Smaranda a condus un cenaclu frecventat şi de poetul Mihai Eminescu şi a fost prietenă cu Veronica Micle, cea care a supranumit-o "Maica Smara". A colaborat la cele mai importante ziare şi reviste ale vremii, între care "Convorbiri literare", "Fântâna Blanduziei", "Literatorul", "Tribuna", "Universul", a fost membră a unor organizaţii culturale - "Dante Alighieri", "Storia et Arte di Roma", "Alianţa Universală a Femeilor" - şi a participat la diverse congrese internaţionale, ca reprezentantă a României.
Pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut România şi multe ţări din Europa şi din Asia , apoi a scris cărţi şi a ţinut conferinţe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai interesantă călătorie a ei a fost în 1904, spre Capul Nord, urmând itinerarul Transilvania, Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord. La întoarcere, a vizitat oraşul Cristiania (în prezent Oslo ), unde s-a întâlnit cu Henrik Ibsen.
În parcul Mitropoliei din Târgovişte şi în parcul Cişmigiu din Bucureşti au fost ridicate monumente în amintirea Smarandei Gheorghiu.
Smaranda Gheorghiu
Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920 - d. 21 martie 2008)
A fost primul m edi c neurochirurg din România şi totodata prima femeie care a efectuat o operaţie pe creier.
A urmat Liceul de Fete Fălticeni şi Şcoala Centrală de Fete "Marica Brâncoveanu" din Bucureşti, apoi Facultatea de M edi cină Umană din Bucureşti. Din 15 octombrie 1943 a efectuat un stagiu de internat în Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din Bucureşti. A intrat în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei româneşti, şi de doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu, care în 1945 i-a devenit soţ. Sofia Ionescu a spus într-un interviu ca este prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din Sud-estul Europei.
După ce a operat un copil care căzuse victimă bombardamentelor asupra Bucureştiului, în 1944, cariera Sofiei a atins un punct de cotitură. "Această operaţie mi-a decis viaţa pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, şi mi-a adus-o la 180 de grade faţă de ceea ce îmi propusesem eu, o viaţă liniştită de m edi c internist în oraşul meu natal, Fălticeni", a declarat Sofia.
În 1945 şi-a susţinut doctoratul în m edi cină şi chirurgie şi tot atunci s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, cu care a avut doi copii. În 1954 a fost încadrată m edi c primar la Clinica Spitalului "Dr. Gh. Marinescu", iar în 1976 a obţinut gradul de m edi c primar neurochirurg II. Sofia Ionescu a avut contribuţii remarcabile în domeniul neurochirurgiei, fiind recunoscută în special pentru operaţiile pe măduva spinării şi creier, şi a semnat numeroase lucrări stiinţifice, apărute în "Acta chirurgica Belgica", "Journal de chirurgie", "Neurologia", "Psihiatria", "Neurologia", "Neurochirurgia", "Revue Roumaine d' Endocrinologie".
Numărul articolelor şi comunicărilor ei prezentate în ţară şi în străinătate se ridică la aproape 120. Pentru meritele deosebite dov edi te încă din anii studenţiei, Sofia Ionescu a fost răsplătită de-a lungul anilor cu premii şi diplome importante, totul culminând cu a cor darea celei mai înalte distincţii din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, a cor dată în martie 2008.
Sofia Ionescu-Ogrezeanu
Ştefania Mărăcineanu (n. 18 iunie 1882, Bucureşti - d. 15 august 1944)
Chimistă şi fiziciană română de renume internaţional, Ştefania Mărăcineanu a formulat teorii importante despre radioactivitate şi a surprins-o pe Marie Curie când şi-a susţinut la Paris teza despre radioactivitatea artificială, temă nemaiauzită până atunci.
A studiat la Liceul "Elena Doamna" din Bucureşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice, pe care a absolvit-o în 1910. A fost profesoară la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar din 1922, cu ajutorul unei burse, a urmat cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului din Paris . Doi ani mai târziu şi-a susţinut lucrarea de doctorat pentru care a primit calificativul "Tres Honorable" şi a rămas şase ani în Paris pentru a studia efectul radiaţiei solare asupra substanţelor radioactive, timp în care a făcut observaţii revolutionare.
În 1930 s-a întors în România şi a reusit să înfiinţeze primul Laborator de Radioactivitate, iar cu ajutorul profesorilor Dimitrie Bungenţianu şi Nicolae Vasilescu-Karpen a experimentat o metodă de declanşare a ploilor artificiale prin dispersarea de săruri radioactive în nori. În 1935, Ştefania a fost consternată când premiul Nobel pentru chimie a fost câştigat de Frédéric Joliot-Curie şi Irène Joliot-Curie, pentru descoperirea radioactivităţii artificiale. Irene Joliot-Curie folosise mare parte din observaţiile Ştefaniei, fără să menţioneze. Ştefania a susţinut public că a descoperit radioactivitatea artificială în timpul anilor ei de cercetare din Paris , dar i-a fost recunoscut meritul post-mortem.
Savanta care a studiat şi relaţia dintre cutremure şi precipitaţii, s-a lansat în diverse ipoteze controversate, cum ar fi influenţa razelor de soare sau a apei de ploaie asupra radioactivităţii. Ipoteza că razele de soare ar putea induce radioactivitate artificială a fost dezbătută intens în comunitatea ştiinţifică din Franţa, Germania şi Anglia, iar disputa a devenit atât de aprinsă încât Ştefania Mărăcineanu a fost izolata de grupul de la laboratorul Curie.
În 1944, savanta a murit după ce se îmbolnăvise de cancer din cauza iradierii.
Ştefania Mărăcineanu
Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu (n. 27 aprilie 1867 - d. 26 august 1935)
Prima româncă avocat şi prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în drept la Universitatea din Paris a fost şi prima femeie din lume care a devenit Doctor în drept. A obţinut licenţa în ştiinţe juridice în 1887, iar în 1890 a devenit prima femeie din Europa care a obţinut doctoratul în drept. În 1891 a fost admisă în Baroul Ilfov, prezidat de renumitul avocat şi om politic Take Ionescu.
Totuşi, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănişteanu dupa şase ani de la admiterea în Barou şi s-a retras din avocatură, continuând să fie, însă, activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societăţii Domnişoarelor Române, care îşi propunea să lupte pentru creşterea gradului de educaţie în rândul femeilor.
Mihail Fărcăşanu i-a publicat biografia în 1947, sub pseudonimul Mihai Villara.
Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu
Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912 - d. 6 octombrie 2003)
Despre Elisabeta Rizea cu siguranţă că n-au auzit prea mulţi. S-a născut într-o familie de ţărani, în apropiere de Curtea de Argeş şi a fost nepoata fruntaşului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de Securitate în 1948. Elisabeta Rizea a fost simbolul rezistenţei ţăranului romîn în faţa Evului M edi u comunist. Câţi mai ştiu astăzi că pentru a învinge sătucul de munte Nucşoara trupelor de Securitate şi Miliţie le-au trebuit zece ani şi mobilizarea celui mai mare număr de securişti pe cap de locuitor din întreaga istorie a represiunii comuniste?
În 1945, după ocuparea ţării de armatele şi consilierii sovietici, Elisabeta Rizea şi soţul ei, Gheorghe Rizea, s-au alăturat Rezistenţei anticomuniste din munţi Muscelului (sud-estul munţilor Făgăraş), sprijinind cu mâncare, haine, unelte, bani şi informaţii grupurile de partizani cunoscute după numele comandaţilor Arsenescu şi Arnăuţoiu.
Elisabeta Rizea a fost arestată pe 18 iunie 1949 şi ţinută în detenţie, fără judecată, doi ani, în faimoasa închisoare din Piteşti, unde a fost pusă in lanţuri şi aruncată într-o celulă de maximă securitate. Comuniştii nu se jucau! Sentinţa pronunţată împotriva ei a fost: 7 ani de temniţă pentru "favorizarea infractorului". Eliberată în primăvara anului 1958, după 9 ani de detenţie cumplită, Elisabeta a continuat să ia legatură cu ofiţerii şi cu consătenii din Rezistenţă. Când conducatorul rezistenţei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu, a fost arestat, în 1961, Elisabeta Rizea a fost reţinută din nou şi condamnată la moarte. Pedeapsa i-a fost comutată, iar sentinţa i-a fost prelungită cu 25 de ani.
A fost transferată la Mislea, închisoarea centrală a femeilor-deţinut politic şi torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoştinţei. Rizea a ieşit din închisoare în 1964. Aproape 30 de ani a fost ţinută sub supraveghere strictă şi era chemată mereu la interogatorii, ea şi soţul ei fiind consideraţi "duşmani ai poporului". 35 de ani mai târziu, povestea femeii a fost publicată în ziarele româneşti şi prezentaă în documentarele despre perioada comunistă.
Elisabeta Rizea
Maria Rosetti (n. 1819 - d. 1893)
Prima femeie ziarist din România era "oacheşă, nu chiar frumoasă, dar cu nurii unei meridionale, expresivă, pasionată, artistă. (…) Scria bine cu însufleţire romantică, scotea frumosul din orice lucru întreprindea şi îl împrăştia în jurul ei. Cu puţine obiecte rânduia o cameră de-ţi era drag, croia o rochie cântând, parcă se juca: credeai că a prăpădit stofa, dar ieşea ceva graţios şi îi punea o mică garnitură care o deosebea de toate celelalte", aflăm din cor espondenţa familiei Brătianu.
Maria Rosetti a fost modelul picturii "România revoluţionară", a lui C.D. Rosenthal. O muză nu doar pentru revoluţionari în sine sau pentru lumea artistică, ci şi pentru poporul pe care l-a adoptat cu sufletul. Când revoluţionarii de la 1848 erau urmăriţi pentru a fi arestaţi, Maria le-a fost alături, îndrumându-i pe Dunăre, cu fiica ei de câteva luni în braţe, pe care o botezase Liberté Rosetti. "Mama Rose", cum era denumită de Sabina Cantacuzino, sau "Gitana", cum era strigată de Ion C. Brătianu şi Alexandru Golescu, a fost nu doar redactor de succes, ci şi edi toarea publicaţei "Mama şi copilul", revistă literară săptămânală în care apareau articole şi traduceri despre educarea copiilor. În cadrul acestei publicaţii Maria Rosetti cor esponda cu micii cititorii şi le oferea sfaturi.
Maria a militat toată viaţa pentru ideea de maternitate şi a organizat diverse evenimente de caritate pentru combaterea foametei. La moartea ei, un necrolog mare a fost publicat în ziarul "Voinţa Naţională", care a proclamat-o una dintre cele mai remarcabile românce din generaţia ei. Maria Rosetti a devenit şi personaj de carte, în romanul "Un om între oameni", al lui Camil Petrescu.
Maria Rosetti
Marina Ştirbei (n. 19 martie 1912, Austria - d. 15 iulie 2001, Franţa)
Fiica prinţului George Ştirbei, nepoata lui George Valentin Bibescu şi verişoara lui Bâzu Cantacuzino, a obtinut brevetul de pilot gr. II, în 1935, după un stagiu la Şcoala de Pilotaj, condusă de Io ana Cantacuzino.
În 1936, Marina a ocupat locul I la primul concurs aerian organizat în România şi a participat la un mare raid în nordul Europei, singură la bordul avionului, pe ruta Bucureşti-Stockholm. A devenit apoi prima româncă ce a survolat în condiţii de ceaţă deasă Marea Baltică. A participat la prima Conferinţă tehnică internaţională de ajutorare aeriană, în1937, la Budapesta. La iniţiativa ei au fost obţinute două avioane sanitare care puteau transporta câte doi răniţi şi o însoţitoare. În 1938, a participat, în calitate de membru în comitetul de conducere al Crucii Roşii Române, la manevrele militare regale din Galaţi , iar după ce a zburat pe un avion sanitar, i-a venit ideea creării unei escadrile sanitare militare, cu personal navigant feminin, după modelul organizaţiei feminine finlandeze "Lotta Svard".
La 25 octombrie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandorul Gheorghe Jienescu, a fost constituită Escadrila Sanitară ("Escadrila Albă"), cu s edi ul pe aerodromul de la Băneasa. Trei aviatoare au fost aduse în noua unitate: Mari ana Dragescu , Virginia Thomas şi Nadia Russo. Supranumele "Escadrila Albă" venea de la faptul că avioanele mici, tip RWD-13, de fabricaţie poloneză, au fost iniţial vopsite în alb, având pe aripi şi pe partea laterala a fuzelajului cruci roşii şi tricolorul desenat spre extremităţi. Ulterior, pentru că sovieticii nu ţineau cont de avioanele sanitare şi le bombardau, spre sfârşitul anului 1941 acestea au fost vopsite în culori de camuflaj.
În februarie 1942. Marina s-a căsătorit cu prinţul Constantin Basarab Brâncoveanu, naşii lor fiind Marta Bibescu şi George Matei Cantacuzino. După instalarea comunismului în România, familia Marinei Ştirbei a fost deposedată de toate bunurile, soţul ei a fost arestat în 1947, iar ea şi cei doi copii ai lor au ajuns să trăiască din vânzarea bunurilor rămase, din mila prietenilor şi din ajutorul Crucii Roşii. Au reuşit să plece din ţară cu ajutorul Martei Bibescu, prin interm edi ul Crucii Roşii.
Marina Ştirbei
Menţiuni:
Elena Caragiani-Stoenescu (b. 13 mai1887 - d. 29 martie 1929) - Prima femeie aviator din România a zburat prima dată în 1912, însoţită de instructorul ei de călărie, Mircea Zorileanu. S-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon, condusă de Roger Sommer, a dat toate examenele şi a primit, la 27 de ani, Brevetul Internaţional de Pilot Aviator, cu nr. 1591, eliberat în 22 ianuarie 1914 de Federaţia Aeronautică Internaţională.
Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 Bucureşti- d. 17 februarie 1947 Paris) - Scriitoare franceză de origine română, a fost dublă laureată a premiului Academiei Franceze şi a avut o idilă cu regele Ferdinand, interzisă de Casa Regală. A debutat în anul 1886, publicând la Paris volumul "Chants d'Aurore", premiat de Academia Franceză.
Ella Negruzzi (n. 11 septembrie 1876, Iaşi - d. 19 decembrie 1949, Bucureşti) - Juristă româncă şi figură proeminentă în mişcarea feministă din România, în perioada interbelică. A fost preş edi nta Asociaţiei "Emanciparea femeii". După instaurarea fascismului în Germania, Ella s-a remarcat ca luptătoare împotriva războiului, a făcut parte din organizaţia "Grupul avocaţilor democraţi", înfiinţată în 1935, a înfiinţat organizaţia "Frontul feminin", în1936, dar s-a remarcat şi în publicistică.
Elisa Leonida Zamfirescu (n. 10 noiembrie 1887 - d. 25 noiembrie 1973) - Sora inginerului Dimitrie Leonida şi prima femeie inginer din lume a fost şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României. Membră a Crucii Roşii în timpul războiului, Elisa a fost de cor ată cu "Medalia de Război a Republicii Franceze". A fost profesoară de fizică şi chimie, a evidenţiat calităţile ben toni tei în filtrarea vinului şi a contribuit la cercetarea bogăţiilor minerale ale României. Din 12 noiembrie 1993, fosta stradă Salcâmi nr. 9 din Bucureşti se numeşte ing. Eliza Leonida-Zamfirescu.
Zsofia Toma - Prima româncă arheolog a studiat la Cluj, unde a primit titlurile academice. În 1875 a descoperit, în Turdaş, Alba Iulia , locuinţe neolitice, fiind cea care a făcut primele săpături. Situl de aici a dat şi numele "Culturii Turdaş".
Românce faimoase din "Micul Paris" (I)
Câţi dintre voi ştiu că unele dintre cele mai mari actriţe, cântăreţe şi savante ale lumii, de la începutul secolului trecut, au origini româneşti? Apropo.ro a întocmit un clasament al româncelor faimoase din perioada interbelică şi vă prezintă în prima parte 20 de nume care au marcat istoria universală.
Ana de Noailles (n. 15 noiembrie 1876, Paris - d. 30 aprilie 1933, Paris )
Ana de Noailles, născută prinţesa Brâncoveanu, este prima femeie comandor al Legiunii de Onoare, membră a Academiei Române, Franceze şi Belgiene.
Poetă franceză de origine română şi vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului 20, Ana a fost fashion-icon-ul Europei în Belle Epoque, admirată şi adorată de Proust, Cocteau, Colette, Rodin, Valery, Gide.
Ana de Noailles a fost modelul personajului Gaspard de Reveillon din romanul "Jean Santeuil" al lui Marcel Proust, şi s-a considerat cea mai mare poetă franceză şi regină literară neîn cor onată a Franţei.
La slujba de înmormântare a prinţesei, ţinută la Biserica ortodoxă din Paris , au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii ei.
Ana de Noailles
Elvira Popescu (n. 10 mai 1894, Bucureşti - d. 11 decembrie 1993, Paris )
"Un pahar de şampanie cu lacrimi la final".
Elvira Popescu a fost actriţă româncă de teatru şi film, jucând alături de Jean Marais, Alain Delon şi Claudia Cardinale, precum şi directoare de scenă, cu o carieră strălucită în Franţa.
Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, a fost angajată la Teatrul Naţional şi a întemeiat Teatrul Mic şi Excelsior, alături de actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, care a scris special pentru ea numeroase piese de teatru, a jucat un rol decisiv în viaţa şi cariera actriţei, pe care a şi angajat-o, în 1923, la Teatrul De la Michodière din Paris, deşi ea nu stăpânea bine limba franceză. Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o, ceea ce este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre", "Monstre Sacré" etc.
Cariera teatrală a Elvirei Popescu a durat 65 de ani, dar repertoriul pieselor cu ea a fost relativ restrâns, pentru că toate ţineau afişele cu anii, actriţa fiind foarte solicitată de public. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a jucat în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha Guitry. Unele piese în care a fost protagonistă au depăşit 2.000 de spectacole, ceea ce rămâne o performanţă rareori egalată de alţi actori sau actriţe. A jucat în filmele "La Présidente", "Ils étaient neuf célibataires", "Austerlitz", "Plein Soleil" etc.
Elvira Popescu a condus şi o companie teatrală, fiind co-directoare, alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris şi Théâtre Marigny. A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale statului francez.
Elvira Popescu a încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani, în Paris, şi este înmormântată într-un cavou din marmură pe o alee lăturalnică, aproape de ieşirea din Cimitirul Père-Lachaise.
Pola Illery (n. 15 octombrie 1908, Corabia - d. 15 februarie 2012, SUA)
Născută Paula Iliescu, românca a plecat din Corabia şi a ajuns star de film mut în Paris , fiind totodată muza lui Rene Claire în "Sous les toits de Paris".
A fost fascinată de teatru din copilărie, iar numele ei de scena, Pola Illery, este inspirat de cel al vampei filmelor mute Pola Negri. În Paris, Paula a fost distribuită în pelicula "Captain Fracasse". S-a mutat în SUA la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost soră medicală voluntară pentru Crucea Roşie, şi a obtinut cetăţenia în 1946. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Daniel Alpert, iar din căsnicia care a durat 54 de ani, până la moartea lui din 1999, au rezultat patru copii.
În 1954, Paula Iliescu s-a mutat în Pennsylvania , unde a murit în acest an, în oraşul Scranton . Trecerea ei în nefiinţă nu a trecut neobservată. "The Telegraph" i-a
dedicat un necrolog în care precizează că "emana sexualitate şi farmec, deşi avea înălţimea sub 1,5 metri".
Pola Illery
Alice Cocea (n. 28 iulie 1899, Sinaia - d. 2 iulie 1970, Franţa)
A fost actriţă franceză de teatru şi film, de origine română. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris , în 1917, unde se şi stabilise. A debutat în cinematografie în 1917, dar a preferat să urmeze o carieră teatrală.
În anii '30, când tabloidele nu erau "en vogue", Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganţa, poveştile de iubire, scandalurile personale şi preferinţa ei pentru lux copleşitor.
În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului "Théâtre des Ambassadeurs" (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură şi a mai avut câteva prezenţe pe marile ecrane, în anii '60, în roluri minore.
Alice este sora avocatului, scriitorului şi temutului pamfletar N.D.Cocea şi mătuşa marii actriţe Dina Cocea.
Alice Cocea
Nadia Gray (n. 23 noiembrie 1923, Bucureşti - d. 13 iunie 1994, New York )
Născută Nadia Kujnir-Herescu, în Bucureşti, într-o familie româno-rusă, ea a debutat pe scena de la Majestic la 15 ani şi a ajuns mai târziu actriţă la Hollywood. A părăsit România pentru Paris , spre sfârşitul anilor '40 pentru, a scăpa de regimul comunist. Filmul de debut al Nadiei a fost "L'Inconnu d'un soir", în 1949. Probabil că cel mai cunoscut rol al ei este în celebrul film al lui Federico Fellini "La Dolce Vita", din 1960.
Nadia, de care a fost îndrăgostit scriitorul Ionel Teodoreanu, s-a măritat la 16 ani cu Constantin Cantacuzino (din 1946, până la moartea lui, în 1958). Ulterior s-a recăsătorit cu tatăl actriţei Linda Gray din "Dallas", cu care a pornit spre California, în anii '60. Românca nu a trecut neobservată la Hollywood , ajungând să joace în filme alături de Audrey Hepburn şi Frank Sinatra.
În 1967, a renunţat la cinematografie şi s-a căsătorit a treia oară cu Herbert Silverman, un avocat din New York, iar căsnicia a durat până la moartea ei, în 1994, la vârsta de 70 de ani. Celebra publicaţie New York Times i-a scris epitaful.
Nadia Gray
Lola Bobescu (n. 9 august 1919, Craiova - d. 4 septembrie 2003, Belgia)
"Diva cu vioara" Lola Violeta Ana-Maria Bobescu a fost violonistă şi profesoară de vioară originară din România. Cea despre care maestrul Yehudi Menuhin spunea că e "cea mai mare violonistă a secolului XX" este fiica marelui compozitor şi dirijor Aurel Bobescu şi şi-a început studiile muzicale la vârsta de 5 ani. Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu este una dintre violoniştii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat şi a condus formaţiile Solistes de Bruxelles- actuala L'Orchestre de Wallonie din Liège - şi Cvartetul de coarde L'Arte del Suono din Bruxelles.
Lola Bobescu a avut şi activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) şi la Conservatorul regal din Bruxelles. A colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, a concertat în recitaluri de muzică de cameră, adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty, dar a revenit în România cu regularitate, apărând în concerte cu orchestrele Filarmonicii şi Radio din Bucureşti, precum şi în provincie. Incr edi bil de talentată şi elegantă, Lola Bobescu a înregistrat discuri la casele Electre cor d, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon etc.
Lola Bobescu
Ana Cumpănaş (n.1889 - d. 25 aprilie 1947)
"Femeia în roşu", care l-a predat FBI-ului în 1934 pe inamicul public nr. 1 al SUA, John Dillinger, era o prostituată româncă, născută în Comloşu Mare, Banat , cunoscută şi sub numele Anna Sage.
În 1909, ea s-a mutat în America , după căsătoria cu Michael Chiolak, iar în 1911 a dat naştere unui băiat, Steve Chiolak. Căsatoria s-a destrămat, Ana a început să lucreze ca prostituată şi a devenit mai târziu proprietara unor bordeluri în Chicago şi Gary .
S-a recăsătorit cu avocatul Alexandru Suciu şi a revenit temporar în România, pentru a-şi vizita mama. Ulterior, autorităţile din SUA au catalogat-o drept "femeie uşoară" şi au început procedurile pentru a o deporta. în 1934, John Dillinger a început să frecventeze bordelurile Anei, care era apropiată de iubita lui de atunci, Polly Hamilton. După ce a aflat cine era gangsterul, Ana s-a hotărât să îl denunţe, cu gândul de a obţine cetăţenie permanentă în America .
Astfel, pe 22 iulie 1934, gangsterul a fost împuşcat în faţa tearului Biograph din Chicago , după ce Ana Cumpănaş anunţase autorităţile că îl va însoţi acolo şi că va fi îmbrăcată în roşu. Ea a ales, totuşi, să poarte o rochie oranj în seara respectivă şi se zvoneşte că s-ar fi răzgândit vizavi de a-l preda pe faimosul criminal.
Dupa moartea lui Dillinger, Ana a primit de la autorităţi o recompensă de 5.000 $ (jumătate din suma promisă) şi a fost mutată în Detroit , apoi în California , iar în 1936 a fost deportată în România, în ciuda eforturilor ei de a împi edi ca acest demers.
Un an mai târziu, Ana s-a îmbolnăvit şi a murit în ţara natală, iar între timp numele ei a devenit un adevarat simbol în America , unde era cunoscută drept "Femeia în roşu". Referitor la cazul Anei Cumpănaş, se spunea că gangsterul John Dillinger a fost ucis de propria slăbiciune pentru femei.
Ana Cumpănaş
Florica Sas (n. 6 august 1841, Aiud - d. 11 martie 1916, Anglia )
Cunoscută ca Lady Florence Baker, Florica a fost exploratoare de origine transilvăneană. A devenit Lady la curtea Reginei Victoria şi e cunoscută la nivel mondial drept una din primele femei-explorator din lume. A fost a doua soţie a cunoscutului explorator britanic Sir Samuel White Baker, pe care l-a însoţit în toate călătoriile sale spre izvoarele Nilului, până la lacul Albert din Africa .
Florica era fostă roabă crescută într-un harem şi a fost cumpărată de soţul său. Avea reputaţie controversată în societatea britanică ultra-rasistă, în secolul 19, dar succesul exp edi ţiilor, renumele lui Samuel Baker, rolul jucat de ea în exp edi ţii şi buna educaţie i-au deschis în cele din urmă uşile saloanelor "high-life". Doar regina Victoria a refuzat până la capăt să o primeasca oficial
Florica Sas
Smaranda Brăescu (n. 21 mai 1897, Hânţeşti - d. 2 februarie 1948)
A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deţinut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest re cor d înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.
Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez şi un bimotor de tip Milles Hawk, în 1932 a stabilit cu cel de-al doilea avion primul re cor d de traversare a Mării M edi terane, în 6 ore şi 10 minute, străbătând distanţa de 1.100 km, între Roma şi Tripoli.
O stradă din Bucureşti a fost denumită în memoria sa, iar în decembrie 2010 a fost lansat "Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu", semnat de Ana Maria Sireteanu şi Tudor Sireteanu, strănepoţi ai renumitei paraşutiste românce.
Smaranda Brăescu
Ana Aslan (n. 1 ianuarie 1897, Brăila - d. 20 mai 1988, Bucureşti)
Femeia care a descoperit "elixirul tinereţii" a fost m edi c român specialist în gerontologie, academician din 1974 şi director al Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (1958 - 1988).
A preparat vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de ţări şi folosit de personalităţi internaţionale, între care Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali, şi a creat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat şi introdus în producţie industrială în 1980.
În 1922, Ana Aslan a absolvit Facultatea de M edi cină, a fost numită preparator la clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul Daniel Danielopolu, care a îndrumat-o şi în alcătuirea tezei de doctorat. În 1949, a devenit şeful Secţiei de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti - punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. A experimentat procaina în afecţiunile reumatice, în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză. A continuat cercetările într-un azil de bătrâni şi a evidentiat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. Rezultatele ei remarcabile au fost comunicate Academiei Române.
Se spune că metodele de lucru ale Anei Aslan aduceau statului profit anual de 17 miliarde de dolari.
Ana Aslan
Alexandra Bellow (n. 30 august 1935, Bucureşti)
Românca Alexandra Ionescu Tulcea, născută Alexandra Bagdasar, în Bucureşti, a fost matematiciană, specialistă în sisteme dinamice şi teorie ergodică. A devenit a patra soţie a lui Saul Bellow, scriitor laureat cu Nobel în 1976, deşi diferenţa dintre ei este de aproape 20 de ani. I-a stat alături din 1974 până în 1984, iar Saul Bellow s-a recăsătorit, în 1989, pentru a cincea oară, cu Janis Freedman, o studentă a lui, cu care a ramas până la decesul lui din 2005.
Alexandra, la rândul ei, s-a recăsătorit cu matematicianul Alberto P. Calderon în 1989, alături de care a fost împlinită atât pe plan personal cât şi profesional. Românca este fiica profesorului dr. Dumitru Bagdasar - creatorul neurochirurgiei româneşti - şi a Floricăi Bagdasar, fostă Ciumetti, specialistă în psihiatrie infantilă. Florica Bagdasar a fost ministru al sănătăţii, în perioada 1946-1948, urmând în acest post soţului ei, decedat în 1946.
Alexandra Bellow şi-a încheiat studiile de matematică în 1957 şi a rămas în SUA cu primul ei soţ, matematicianul Ionescu-Tulcea, cu care a fost căsătorită în perioada 1956 - 1969, devenind profesoară de matematici la Nordwestern University din Evonston, Illinois.
Imediat după cutremurul din 1977, ea şi Saul Bellow au revenit în România şi au rămas în Bucureşti până după moartea şi incinerarea Floricăi Bagdasar. Experienţa acestei vizite este descrisă în romanul "Iarna decanului", apărut în 1982. Alexandra mai apare în cartea "Jerusalem and Back" (1976), dar şi în romanul "Ravelstein" (2001), scris după 15 ani de la divorţ, în care Bellow o atacă dur pe fosta lui soţie şi pe Mircea Eliade, pe care îl cunoscuse prin intermediul Alexandrei.
Alberto Calderon şi Alexandra Bellow
Marta Bibescu (n. 28 ianuarie 1889, Bucureşti - d. 28 noiembrie 1973, Paris )
Romancieră, poetă, om politic şi memorialistă franceză de origine română, Marta Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris şi ministru de Externe, şi a Smarandei (Emma) Mavro cor dat.
Marta s-a căsătorit cu prinţului George Valentin Bibescu, văr primar cu Ana de Noailles. A fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franţa, iar frumuseţea ei i-a cucerit pe prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei, şi pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. în plus, casa Dior, a cărei reclamă vie Marta fusese ani la rând, realiza pentru ea haine speciale, mai ales tunici somptuoase, lungi până la pământ.
Marta Bibescu şi-a publicat prima carte, "Les Huit Paradis", în Franţa, în 1908. Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, semnate, parţial, sub pseudonimul Lucile Decaux. Românca este de asemenea autoarea unui jurnal politic.
Din 1916, Marta Bibescu a condus un spital pentru răniţi din Bucureşti, iar din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limbă şi literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul ocupat iniţial de contesa Ana de Noailles. Cumnatul Martei, prinţul Antoine Bibescu, a fost prieten în copilărie cu Marcel Proust, pe care Marta l-a întâlnit de foarte multe ori. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul "Au bal avec M. Proust" (1928).
Marta Bibescu a murit în Paris , iar în porţiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise se găseşte cavoul familiei Bibescu, în care este înmormântată şi Ana de Noailles.
Marta Bibescu
Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924, Galaţi )
"Eu nu sunt o amantă, o culcăreaţă. Eu sunt o iubeaţă."
Renée Annie Cassian este poetă, eseistă şi traducătoare româncă, născută într-o familie de origine evreiască. La vârsta de 16 ani, a intrat în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. A debutat edi torial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste "La scara 1/1", a scris şi literatură pentru copii, a realizat traduceri remarcabile, a publicat peste 50 de cărţi de poezie, eseuri şi proză şi a inventat o nouă limbă poetică, limba şpargă. În 1969, i-a fost decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, Nina Cassian trăieşte în New York , iar "proiectul major al vârstei şi vieţii" sale este scrierea memoriilor.
Poeta spunea despre bărbaţii din viaţa ei: "În general, am fost atrasă de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalţi şi frumoşi, superbi sau monstruoşi, chiar oribili la vedere. Am avut parte şi de frumoşi, şi de urâţi. În general, da, în sfera intelectualităţii. Totuşi e nevoie de comunicare, nu poţi numai să te ţii de degetul cel mic."
Nina Cassian
Hariclea Darclee (n. 10 iunie 1860, Brăila - d. 12 ianuarie 1939, Bucureşti)
Sopr ana despre care Charles Gounod a spus că "are în gât o privighetoare" este una dintre personalităţile cele mai importante ale României, născută Hariclea Haricli. În februarie 1881, Darclee s-a căsătorit cu locotenentul de artilerie Iorgu Hartulary. În acelaşi an a debutat într-un recital de canto din Brăila, apoi a plecat la Paris unde a fost remarcată de Charles Gounod, care i-a oferit rolul Margaretei în opera "Faust", cu care a debutat pe scena Operei, în 1888. La Scala din Milano, scena consacrării ei mondiale, Hariclea Darclee a debutat pe 26 decembrie 1890, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi. Între 1893 şi 1910 a cunoscut faima pe marile scene ale lumii, revenind deseori la Scala din Milano. Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a ofeit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclee a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (marea ei iubire).
Hariclea Darclee a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti în 1921, iar fiul ei, Ion Hartulary-Darclée, a devenit dirijor şi compozitor. Din păcate, nu au fost păstrate înregistrări pe discuri cu vocea Haricleei Darclee. În ultimii ani ai vieţii, artista atât de apreciată de Verdi, Leoncavallo, Mascagni, Catalani şi Puccini, care apăruse de nenumărate ori sub bagheta lui Toscanini, a trăit în ţară în anonimat şi a murit săracă, în Bucureşti, fiind înmormântată la cimitirul Bellu.
Hariclea Darclee a avut în repertoriu 58 de roluri din 56 de opere compuse de 31 de compozitori. Din cele 56 de opere, 12 au fost interpretate în premieră absolută şi 16 în premiere locale foarte importante. 45 % din repertoriul ei reprezintă opere originale, ceea ce atestă poziţia singulară pe care o ocupă Hariclea Darclee în istoria tearului liric universal. Festivalul "Hariclea Darclee", iniţiat de sopr ana Mari ana Nicolesco, îi omagiază post-mortem strălucirea.
Hariclea Darclee
Lizica Codreanu (n. 1901, Bucureşti - d. 1993)
Născută în Bucureşti, în familia unui avocat, Lizica Codreanu a plecat la Paris în adolescenţă, cu sora ei mai mare, unde a studiat baletul clasic cu renumitele maestre Valadina şi Nijinska. Frecventa cercuri de artişti în care i-a intalnit pe Tzara, Brâncuşi, Sonia Terk-Delaunay, Man Ray etc. De la dansul avangardist a trecut la acrobaţia de circ (cu Fratellini), apoi la gimnastica artistică (cu George Herber). Lizica Codreanu a lucrat cu maeştri celebri precum Diaghilev, Larionov, Iliaz şi a apelat la Constantin Brâncuşi pentru a-i crea costumele de scenă şi scenografia, menite sa-i susţină viziunea îndrăzneaţă a spectacolelor, unele improvizate chiar în atelierul sculptorului. Pentru spectacolul "Gymnop edi es", care cuprinde trei piese, compuse în 1888 şi orchestrate de Claude Debussy, Brâncuşi a creat costumele, în 1922, devenind astfel un artist cochetând cu designul vestimentar. Partea capilară a costumaţiei trimite la sculptura în lemn "Vrăjitoarea".
Lizica Codreanu a plecat în Shanghai în 1928, unde s-a căsătorit şi a devenit mamă, dar a revenit la Paris şi a divorţat în 1936. Cunoscătoare a practicilor yoga, ea a deschis propriul cabinet în capitala Franţei, numit Hatha Yoga, devenit în scurt timp foarte popular. Însuşi Mircea Eliade s-a împrietenit cu Lizica Codreanu "care punea la punct, pe-atunci, o gimnastică m edi cală, folosindu-se de anumite exerciţii hathayoga", nota filozoful in Memoriile sale. Din această perioadă datează studiul Lizicăi Codreanu "Înţelepciunea şi nebunia trupului", la care a lucrat intens ani de zile, după ce renunţase la dans. Artista a decedat în 1993, iar doi ani mai târziu a fost omagiată la Biblioteca Naţională Franceză, în cadrul expoziţiei "Le cinema aux rendez-vous des Artes". Graţie nepotului ei, artistul plastic şi poetul Dragoş Morărescu, decedat între timp, Lizica Codreanu a devenit cunoscută şi în România, după 1989, ca artistă celebră a artei avangardiste interbelice din Paris .
Lizica Codreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu