Interbelicul era un mare iubitor de filme americane. Şi nu doar de filme, pentru că vâna neobosit orice ştire despre tărâmul tuturor posibilităţilor. Visul american inspira forţă şi progres economic, exact ceea ce își dorea și tânăra Românie întregită. Nu ne mai miră atunci că interbelicii voiau să facă din Micul Paris un Mic New York: presa scria entuziastă despre sgârie-norii care începeau să se ridice pe Bălcescu și Magheru (pe atunci bulevardele Brătianu și Take Ionescu), deşi erau o palidă copie, ai zice de jucărie, a sgârie-norilor ameţitori din New York sau Chicago. Ba chiar îşi imaginau blocuri de 30-40 de etaje în zona Universităţii în anul 2000. Viitorul se etala așadar în faţa ochilor interbelici numai pe verticală. Iar orice vedetă ori mesager al visului american pe pământ românesc era urmărit și curtat cu asiduitate.
Prin Bucureştiul interbelic s-au perindat nu doar mari oameni de stat, ci şi mari infractori. Inclusiv escroci de renume internaţional, ca Gross Cagero sau secretarul personal al lui Al Capone, Sinkovski. Cum să piardă presa ocazia de-a consemna trecerea lor prin capitală?
Un gangster în capitală este prin urmare titlul unui articol apărut în 1938, în care Ilustraţiunea română reface traseul lui Pat O'Brien, fost gangster, mai puțin important decât secretarul lui Capone, dar tot așa de misterios, care a poposit în România timp de exact 48 de ore. După ce a lucrat o vreme pentru Strattoni, adversarul lui Capone, O'Brien s-a despărţit de acesta şi şi-a format propriul grup, o mafie a laptelui, care obliga marile trusturi de lăptari să îi verse constant o parte din venituri. Cine refuza era sabotat: transporturile erau deturnate, şoferii omorâţi, sticlele sparte, clientela ameninţată. Astfel, irlandezul şi-a câştigat supranumele de „gangsterul laptelui”. Aţi putea râde, cum am făcut şi noi prima dată când am citit, dar industria laptelui era a patra ca putere în economia americană a timpului. În momentul în care a început prigoana gangsterilor, O'Brien şi-a luat cei 800.000 de dolari adunaţi din învârteli lactate şi a plecat să-şi găsească refugiu în Europa. Numai că nicio ţară nu îi oferea azil. Nici măcar România, căci poliţia i-a recomandat politicos, imediat ce a ajuns, să se reorienteze spre alte destinaţii.
Înalt, cu părul roşu ca focul şi ochi albaştri pătrunzători, Pat era prototipul irlandezului, o figură cel puţin exotică pe peronul Gării de Nord, în ziua în care coborât din Orient Express. Avea nu mai puţin de 14 valize, dintre care 8 cufere mari ce purtau însemnele celor câteva zeci de ţări prin care hălăduise după ce părăsise America. Aflăm că mafiotul s-a cazat imediat ce a ajuns la unul dintre marile hoteluri din centru (nu ni se dă un nume, ca să nu strice reputaţia locului), primind apartamentul cu numărul 33, alcătuit din 2 camere şi o baie.
Singurul drum prin oraş pe care a mai apucat să îl facă, în afară de cel în taxi de la gară la hotel, a fost pe Sărindar, la restaurantul Modern, unde a dat dovadă de un apetit nemaipomenit, nu doar pentru tertipuri, ci şi pentru mâncare. Chelnerul care l-a servit ne spune (să-l credem oare pe cuvânt?) că gangsterul a mâncat nu mai puţin de şase feluri de mâncare... plus două îngheţate. Spre mirarea tuturor, la friptură a cerut marmeladă. Speriaţi să nu piardă aşa client lacom, chelnerii au dat în grabă comandă de marmeladă la o cofetărie, probabil la Capșa. Au primit doar peltea de gutui, însă tot răul a fost spre bine, mafiotul declarându-se încântat. Instruit de personal că românul bea musai, înainte de masă, nişte ţuică, licoarea naţională, irlandezul a consumat nu mai puţin de...jumătate de litru. Cu sifon. În celelalte două dăţi în care a vizitat grădina de vară Modern, avea să bea câte un litru. Şi să plătească regeşte: 680 de lei consumaţia şi 500 de lei bacşiş. Vorba chelnerului: - Se cunoştea dom'le, că a câştigat banii uşor! Arunca banii ca nucile ! Bată-l Dumnezeu de gangster...
Atenţionat însă de poliţie să spele putina, Pat şi-a petrecut restul orelor scriind scrisori şi găsindu-şi un refugiu în Polonia, la prietenul său Sinkowski. Deși presa a fost în extaz, proprietarul hotelului s-a simţit nenorocit în urma vizitei: - Să nu scri (sic!) dom'le nimic! spune bietul om. Nu o să mai vină nici un om cumsecade de frica gangsterilor!Nu-i vorbă, a aruncat el cu dolarii, dar mai bine rămânea acolo la el, să nu se strice reputaţia!
Şi avea dreptate, amărâtul. După plecarea gangsterului, escortat de un alai de poliţişti, nu a mai vrut nimeni să fie cazat în apartamentul 33 şi să doarmă în patul infractorului. Pe masa de scris rămăseseră urmele nenumăratelor sale scrisori ticluite în încercarea de a-şi găsi şi el un loc sub soare. Bietul O'Brien! Îşi plăteşte scump numeroasele sale fărădelegi. E acum o fiară încolţită din toate părţile, un ciumat care nu găseşte nicăieri un adăpost.
Am căutat, de curiozitate, mai multe informaţii despre acest Pat O'Brien. Am găsit câţiva gangsteri de origine irlandeză cu numele O'Brien, însă nici unul cu porecla „Pat”. În schimb, acesta era numele unui actor interbelic care jucase, până în septembrie 1938, câteva roluri de infractor ca, de pildă, în The Strange Case of Clara Deane sau American Madness, ambele din 1932, dar şi de personaj pozitiv, poliţist, în The Public Enemy's Wife, de pildă, din 1936. Așadar, a fost sau n-a fost un gangster pe nume O'Brien in Bucureștiul anului 1938? Greu de spus.
Povestea celor de la Ilustraţiunea română pare cusută cu aţă albă, aşa încât ne întrebăm dacă nu cumva erau puşi pe şotii, dorind să-i deruteze atât pe cititorii lor de atunci, ahtiați după povești cu gangsteri și gata să creadă orice, cât şi pe cei viitori, de peste opt decenii.
Sursa : http://calatori-interbelici.blogspot.ro/2016/08/povesti-cu-gangsteri-fost-sau-n-fost.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu