Arcul de Triumf este un monument situat în partea de nord a Bucureştiului, în sectorul 1, la intersecţia şoselei Kiseleff cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu şi Alexandru Constantinescu. Monumentul, proiectat de Petre Antonescu, a fost construit în perioada 1921-1922, renovat în perioada 1935-1936, şi din nou renovat în perioada 2014-2015.[1] El comemorează victoria României în Primul Război Mondial.
Arcul de Triumf are 27 m înălţime, cu o singură deschidere şi este de formă paralelipipedică. Machetele au fost executate de artişti plastici, iar pentru cioplirea marmurei de Ruşchiţa, pe lângă sculptorii autohtoni, s-a apelat şi la un număr de zece sculptori din Italia.
Semnificaţia monumentului
Împreună cu Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, cu Mausoleul de la Mărăşeşti, cu Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman, Mausoleul din Parcul Carol şi cu Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, Arcul de Triumf se numără printre monumentele care comemorează participarea României la Primul Război Mondial de partea Aliaţilor, la finalul căruia aproape toate teritoriile locuite de români s-au găsit pentru prima dată reunite la un loc. Arcul de Triumf nu este primul monument de acest gen ridicat în capitala României, el fiind precedat de câteva construcţii provizorii cu semnificaţii asemănătoare, care au marcat, succesiv, victoria României în războiul de independenţă (1878), jubileul celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (1906) şi revenirea familiei regale române din exilul de la Iaşi (1918).
Istoric
În Bucureşti au mai fost ridicate şi alte arcuri de triumf, cu existenţă temporară, în 1848, 1859, 1878, 1906 şi 1918, dar după primul război mondial s-a luat decizia construirii unui monument cu caracter permanent.[4] În 1922, în timpul mandatului primarului Bucureştiului Matei Gh. Corbescu (februarie 1922 - decembrie 1922), la Bucureşti s-a organizat o paradă în cinstea Marii Uniri. Deoarece Arcul de Triumf din 1918 fusese construit dintr-un material care nu rezista ploilor, primarul Matei Gh. Corbescu a venit cu propunerea să fie ridicat ca un nou Arc de Triumf, din lemn, până când se vor găsi bani de unul impunător. A fost criticat pentru iniţiativa sa, iar George Enescu i-a scris atunci primarului: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?”[5] Prin urmare, în 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe şoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivităţi participând reprezentanţi din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii şi Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaştere internaţională a noii realităţi naţionale statale[6]) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic.[7]
De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenţia opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, aşa cum ceruseră unele personalităţi, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruşchiţa. De data aceasta, autorul, acelaşi Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce priveşte finisajul exterior, cerând artiştilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiştii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea şi Costin Petrescu, toţi nume cunoscute în perioada interbelică. Pe faţada sudică, sculptorii Mac Constantinescu şi Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe faţada de nord se găsesc alegoriile Bărbăţie de Ion Jalea şi Credinţă de Constantin Baraschi, precum şi alte două Victorii create de Cornel Medrea şi Dimitrie Onofrei.[8] Lucrările decorative de la vechiul Arc de Triumf, realizate în 1922 de sculptorul Dumitru Măţăoanu, nu au mai fost folosite la refacerea definitivă a Arcului de Triumf.
Populaţia, şi cu precădere numeroasele asociaţii şi societăţi ale foştilor combatanţi din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripţiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naţionale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este aceea a unui paralelipiped, având o temelie de 25 × 11,5m şi o înălţime de 27m. Monumentul are o înălţime de 11m, o lăţime de 9,5m şi o boltă. Stâlpii, pe care se sprijină monumentul au scări interioare, care duc spre terasa acestuia[10]. Arhitectul Victor G. Ştefănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic şi administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 şi au durat un an şi jumătate.[11] Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prinţului moştenitor Mihai, a membrilor guvernului României şi a numeroşi invitaţi de onoare din ţară şi din străinătate.
După venirea la putere a comuniştilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părţile laterale a celor două texte ale proclamaţiilor regelui Ferdinand către ţară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire şi cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe faţada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, şi ale reginei Maria[12], realizate de sculptorul Alexandru Călinescu[8], şi au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, şi au fost montate două medalioane din bronz, ce înfăţişează chipurile regelui Ferdinand şi al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, dar inscripţiile de pe panourile laterale au rămas tot martelate.
Situaţia actuală
Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României. Cu toate acestea, primarul Bucureştiului, Sorin Oprescu a declarat că Primăria nu deţine actul de proprietate pentru Arcul de Triumf.
Arcul de Triumf adăposteşte un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziţii: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie şi film), Heraldica Marilor Familii Boiereşti (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc şi coroanele şi sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) şi pot urca pe terasa superioară.
Arcul de Triumf este înscris în Lista monumentelor istorice din Bucureşti, sector 1, din anul 2015, Municipiul Bucureşti, cu cod LMI B-II-m-A-18001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu