Cum era pe vremuri la Fabrica de bere Luther și cum au distrus-o acum

În 1869, Principatele Române Unite aveau deja un nou domnitor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care îl înlocuise cu trei ani înainte pe Alexandru Ioan I (Cuza).

Vedere spre Cişmigiu în 1856, de Ludwig Angerer – via Radu Oltean.
Bucureştii aveau încă aerul patriarhal al unui târg oriental. Lipsită de clădiri publice şi instituţii puternice, Capitala Principatelor Unite a început sub Carol I o epocă de nemaivăzut progres. În capătul Podului de Pământ (actuală Calea Plevnei), Erhard Luther, prieten protestant al Domnitorului şi afacerist din Imperiul German, a ridicat fabrica română de bere cu abur care îi purta numele. –>

Fabrica Luther se constituia într-un complex de clădiri care, pe lângă halele industriale, includea şi o grădină de vară pentru angajaţi – „Eliseul Luther”, dispărut. Strada Elizeului, adiacentă fabricii, de aici îşi trage denumirea. Tot lângă fabrică se găsea şi casa în care locuia proprietarul, dispărută şi ea.

După 1881 şi ridicarea României la Rang de Regat, Erhard Luther a primit de la M. S. Regele Carol I, pentru fabrica pe care o administra, titlul de „Furnizor al Curţii Regale a României”.

Fabrica aflată în perimetrul delimitat de actuala Şosea a Orhideelor, Calea Plevnei, strada Fluviului şi bd. Dinicu Golescu producea una dintre cele mai celebre mărci de bere autohtone, Gambrinus. Era lider de piaţă la nivelul anilor 1870-1890. Pe locul doi se situa Fabrica de Bere „Oppler” (ulterior GIB), tot de origine germană.

Fabrica de Bere “Bragadiru”, în perioada de apogeu.
Fabrica Luther a început să piardă cotă de piaţă odată cu ascensiunea afacerii lui Dumitru Bragadiru, care îşi deschisese o fabrică în Rahova. Astfel, la schimbarea secolului din XIX în XX, cei doi competitori germani fuseseră întrecuţi de Bragadiru, din punct de vedere al volumelor de producţie şi al nivelului tehnologic. Luther îşi pierde şi titlul de „Furnizor al Curţii Regale” în favoarea competitorului său.

Mărci de bere produse la “Luther”.

Cu toate acestea, Luther a rămas pe piaţă, în postura de jucător mai mic, şi a reuşit să-şi menţină clientela fidelă chiar şi după moartea, în 1890, a fondatorului. Afacerea trece în administrarea Sofiei, soţia lui. În 1915, ea vinde fabrica unui afacerist transilvănean pe nume Carl Czell. Îmbunătăţirile tehnologice aduse de acesta cresc capacitatea de producţie a berii şi permit Fabricii Luther ca în perioada Primului Război Mondial (1916-1918) să producă siropuri şi sos de tomate.

Perioada interbelică a fost una de stabilitate pentru fabrica fondată în 1869. O fotografie din anii ’30 din intersecţia bulevardului Carol I cu strada R. Poincaré (actuală Academiei) conţine şi o firmă care anunţă un punct de desfacere al berii Luther – în incinta restaurantului „Trocadero”, situat în casa Oppler, aparţinând celuilalt industriaş.

Zona adiacentă fabricii a fost bombardată intens în 1944, întregul cartier Griviţa fiind grav afectat.

Însăşi fabrica Luther a fost afectată de bombardamentele aliate din primăvară. Radu Oltean furnizează în premieră fotografiile de mai sus, adevărate documente de război. Complexul fabricii a pierdut mai multe corpuri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

În 1948, Fabrica de Bere „Erhard Luther” a fost naţionalizată, iar numele i-a fost schimbat în Întreprinderea de Bere Bucureşti – Fabrica „Griviţa”.

Aceasta a furnizat în continuare băutură în timpul dictaturii proletariatului, având numeroase punct de debit, cel mai probabil unul chiar lângă intrarea în fabrică, pe Şoseaua Orhideelor, într-una din casele de lângă complex.

Hala cu acoperiş verde, renovată de Heineken.

Fosta fabrică “Luther” s-a zbătut mult în perioada de tranziţie de după 1989. După câteva parteneriate şi asocieri nereuşite, a fost preluată în 2000 de Brau Union Romania, filială a grupului olandez Heineken.

Hala verde, văzută dinspre Şoseaua Orhideelor.

Hală veche dinspre str. Fluviului (st.) şi mascată de clădirea comunistă mai tânără (dr.).

Afacerea nu a mers bine: zona cvasi-centrală, proximitatea Gării Basarab, blocurile şi traficul intens îngreunau aprovizionarea. Astfel, în 2005, grupul a decis închiderea Fabricii Griviţa şi relocarea operaţiunilor la Constanţa şi Haţeg.

Clădire din complexul “Griviţa”.

Complexul Griviţa, înghiţit de Pasajul Basarab în construcţie. Vedere aeriană din vara anului 2009, de pe contul meu de Flickr.
Ruinându-se tot mai mult de la an la an, s-a pus problema demolării ei, în special în contextul ridicării Pasajului suprateran Basarab. Fabrica este însă clasată ca monument istoric, deşi fostul Primar General Adriean Videanu declarase că fosta fabrică nu ar trebui să fie o piedică în calea Pasajului Basarab.

Şoseaua Orhideelor la porţile Fabricii “Luther”. Pe aici va trece Pasajul suprateran Basarab.
În continuare, complexul Luther-Griviţa este abandonat, iar halele cu acoperişuri spectaculoase sunt ultimele „suveniruri” dintr-o epocă în care România era cu adevărat un punct important pe harta Europei.

Nu există nicio scuză pentru abandonarea unui obiectiv industrial atât de important. Chiar şi cu producţia oprită, un Muzeu al Industriei tot ar fi putut fi organizat. Mă gândesc la cazul Fabricii de Bere „Heineken” din Amsterdam, Olanda. Este şi muzeu, şi producător activ, în acelaşi timp.

Sursa : http://rezistenta.net/2010/04/fabrica-bere-grivita-gara-nord-luther.html