Două decenii de prosperitate- Bucureştiului interbelic

Trecuse Marele Război şi oraşul căpăta noi forme, zgomote şi arome, iar viaţa avea un ritm nou. Se trăia după buget, cum spunea altădată Conu’ Iancu, dar Bucureştiul creştea, se civiliza şi începea să semene cu alte capitale europene ale timpului.

Pe la 1930, în Bucureşti trăiau 640 de mii de oameni, capitala era în plină industrializare, concentra multe dintre întreprinderile cu pondere importantă în economia ţării: Uzinele Malaxa prosperau, se înfiinţează Aeroportul Băneasa (1921) şi Liniile Aeriene Romane (1933), care aparţineau statului, la fel ca şi Uzinele Grivita, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunală de alimentare cu lapte a Bucureştiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. şi fabricile de gheaţă.

Apar bănci noi, se deschid zeci de noi cinematografe, pe străzi circulă din ce în ce mai multe automobile.

Bucureştiul se reorganizează administrativ, se demolează, se asanează şi se construieşte după principii moderne, învăţate la şcoli de arhitectură din străinatate, se ridică clădiri înalte şi primul zgârie-nori, Palatul Telefoanelor (1933), şi se amenajează parcuri noi.

În lumea mahalalelor, în zona halelor şi a Pieţii Bibescu, pe cheiul Dâmboviţei, la Obor sau în cartierul evreiesc, unde trăiau aproape 70 de mii de evrei, lumea era săracă, uliţele şi străzile pline de noroaie, se spălau rufe în apa Dâmboviţei, şi erau oameni care tăiau cu ce se găsea la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numită Valea Plângerii.


Treptat, oraşul este curăţat, refăcut, extins şi înfrumuseţat, Dâmboviţa este asanată, lacurile şi parcurile amenajate. Totul luase avânt în doar două decenii, de la primul la al doilea război mondial.

Viaţa cu parfum de epocă

Viaţa de zi cu zi decurgea firesc, oamenii îşi vorbeau politicos, numai cu dumneavoastră, sau chiar cu domnia voastră iar între prieteni, sau chiar în familie, cu dumneata. Glumele deocheate nu erau permise în prezenţa domnişoarelor. Femeile purtau, pe străzile Bucureştiului, pălărie, rochii şi fuste, nu pantaloni şi îşi coafau părul cu bucle. Tinerii purtau ochelari negri, nu-i numeau ochelari de soare, petreceau cu banda, nu cu gaşca, mergeau la dancing şi flirta. Se asista la matchuri, nu la meciuri, se ascultau plăci la patefon, şi nu discuri.


Nunţile şi botezurile, numite încuscriri şi cumetri, erau prilej de mare sărbătoare şi pentru bogaţi şi pentru  săraci, onomasticile, zilele numelui, se sărbătoreau de cei mai vârstnici, în timp ce pentru copii sau cei foarte tineri se sărbătoreau zilele de naştere.

În zilele toride de vară sau în zilele de sărbătoare, la Paşte, la Sfântul Gheorghe sau la 10 Mai, bucureştenii obişnuiau să se răcorească şi să petreacă la iarbă verde. Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, în Grădina Bordeiului sau în locurile umbrite de pe malul Dâmboviţei, în timp ce protipendada scăpa de căldura la Lido,  în marele bazin cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colţ cu strada Franklin.

Înmormântările se făceau cu dricul, pentru cei nevoiaşi, dricul era tras doar de de doi cai, iar familiile care puteau plăti ceva mai multi bani îşi înmormântau rudele cu dric tras de patru cai şi cu trăsuri pentru preot şi familie, iar înmormântările de clasa I erau somptuoase, dricul fiind tras de şase sau opt cai mascaţi şi cu pompon înalt, negru.

Se crease o viaţă politică normală, cultura era liberă şi presa vigilentă. Bucureştenii citeau gazete, nu ziare, cea mai populară gazetă centrală era „Universul” care îşi avea sediul În Palatul Universul de pe strada Ion Brezoianu, inaugurată pe 2 noiembrie 1930, fiind celebră agitaţia din jurul ei, când vânzătorii de ziare strigau în gura mare titlurile ediţiilor.

Se mergea la muzeu, în 1908 se deschisese oficial noul edificiu al Muzeului de Istorie Naturala "Grigore Antipa", în  1914 se înfiinţase şi Muzeul Militar Naţional, iar în anul 1936 sociologul Dimitrie Gusti înfiinţa Muzeul Satului, unul dintre primele muzee etnografice din lume.

Bucureştenii se obişnuiseră să telefoneze, de la cabinele telefonice publice din Oficiile poştale, dar şi de acasă, pe la sfârşitul anilor 1920 în Bucureşti erau deja3.000 de abonaţila serviciul telefonic şi se dă în folosinţă o centrală telefonică automatizată.

Cinematograful avea un succes enorm, în Bucureşti erau 30-40 de cinematografe care proiectau filme, menţionate şi în  paginile gazetelor, la rubrica „calendarul zilei“.


Răspândirea radiourilor începe să crească din 1928, când se inaugurează şi emisiunile româneşti, iar în gazeta Dimineaţa se puteau citi toate programele dre tramsmisii radiofonice din marile oraşe ale Europei, pe care le prindea si Bucureştiul. Aparatele de radio, vândute de noi magazine specializate, erau aduse din străinătate şi costau enorm. Anul 1935 aduce şi o ştire de senzaţie, la 23 martie, la Berlin se făcuse prima transmisie de televiziune, şi în anii care au urmat discuţiile despre televiune şi noua cutie magică sunt la ordinea zilei în saloanele Bucureştiului.

Lumea bună mergea la spectacolele de la teatru sau Ateneu, la restaurante şi baruri sau la Cafeneaua Capşa, pe Calea Victoriei, colț cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar Național, unde a ramas până azi.

Înfiinţată pe la mijlocul secolului XIX de fraţii Capşa - Vasile, Anton, Constantin şi Grigore, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa, devenise în doar câteva decenii cel mai select local al Bucureştilor şi celebră în toata Europa. Grigore Capsa era furnizorul Casei Regale Române, al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei şi, din 1908, avea să fie şi furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei, iar Casa Capsa găzduia recepţii fastuoase la care participasera mari personalitati politice şi artistice ale Europei.  Capşa aducea regulat de la Paris mostre din cele mai noi produse de cofetărie, care erau repede introduse în fabricație, astfel că apăreau mereu noutăți, iar protipendada Bucureştiului se oprea la cofetărie pentru o prăjitură cu ciocolată, bombonuri, sau pentru un pahar de vin, coniac sau lichior fin, provenite şi ele din toata Europa.


Cei cu buget mai mic petreceau timpul liber la grădinile de vară, celebră era cârciumioara „La Leul şi cârnatul”, unde se delectau cu soiuri alese de vin, cu patricieni, mititei, tuslama şi ciorba de burta, cu doar 2 lei, cât costa un prânz îndestulator.

Erau la modă tangourile, romanţele şi melodiile populare româneşti şi existau localuri pentru toate buzunarele, unde se putea petrece pină dimineaţa, iar ca să aibă cât mai mulți clienți, patronii de restaurante angajau o orchestră faimoasă şi un cântăreţ îndrăgit de public.

După încheierea Primului Război Mondial a luat fiinţă taraful fraţilor Zavaidoc, iar în perioada interbelică, vocea lui a răsunat în toate saloanele restaurantelor vestite şi a stârnit ropote de aplauze chiar şi la Paris, în 1937, la Expoziția Universală. Restaurantele bucureştene se băteau pentru el, iar la Cireşica, unde petrecea boema bucureşteană, ajunsese să fie atât de cunoscut, încât şi vatmanii tramvaielor stigau în staţia de la Cişmigiu: „Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.

În aceşti ani au apărut marii cântăreţi Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.


Titi Botez, vedeta Teatrului de Revistă Cărăbuş, cânta și la Teatrul Alhambra, dar şi în restaurantele şi barurile cele mai rafinate, la Zissu, de pe Calea Șerban Vodă, la Colonade sau la Dori-Parcla, era poreclit eternul îndrăgostit şi asaltat de admiratoare când le cânta  “Femeia, eterna poveste” sau „Mi-e dor de sărutarea ta”.

Jean Moscopol, înainte de a ajunge faimos, fusese un modest funcționar de bancă la „Chrissoveloni”, dar din 1929 se lansase în muzica la barul Zissu, facea turnee la Berlin sau cânta la celebrul bar Ciro şi îşi cântecele înregistrate pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde şi Parlophon. Făcea furori cu melodia “Noapte buna, Mimi!”. Cristian Vasile a rămas celebru cu „ Iubesc femeia” sau “Zaraza”.

„Cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplități, toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii” - spunea criticul muzical George Sbârcea.

Se electrifică, se construieşte, se sistematizează

Între anii 1918-1940, Bucureştiul a avut zece primari, unii dintre ei, Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu sau Alex. Donescu, cu un rol important în administrarea oraşului.

Prin Legea pentru organizarea administraţiei oraşului Bucureşti din 7 februarie 1926, Capitala a fost împărţită într‑o zonă centrala, patru sectoare, păstrând numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde, şi o zonă periferică constituita din teritoriului celor 12 comune suburbane, pana la limita forturilor.

Interesele generale ale oraşului şi ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General, format din 36 consilieri alesi, 24 consilieri numiti si pana la 7 consilieri cooptati. Conducerea administratiei era asigurata de Primarul General, ales de consiliu.
În 1923, în zona centrală, erau iluminate electric mai mult de 20 de străzi, alte zeci cu gaz aerian sau petrol.

În 1925 se înaugureaza prima linie de autobuz, între Bariera Călăraşi - Piaţa Sfântu Gheorghe, şi încep să dispară de pe străzi căruţele şi cărucioarele trase cu mâna de negustorii ambulanţi, iar în 1929 se scot din uz ultimele şapte vagoane de tramvai cu cai şi din 1930 apar tramvaiele electrice. Lumea bună mergea însă cu automobilul, nu cu maşina, şi prin anul 1933 erau deja înregistrate ceva mai mult de 8000 de automobilele, circulau încă şi destule trăsuri şi pe străzi mirosea, aşadar, şi a benzină, şi a bălegar. Se mătura cu târnul şi maşinile de salubritate stropeau, de două ori pe zi, bulevardele şi străzile din centru.

Străzile nu erau marcate, dar la intersecţiile de pe bulevarde apăruseră semafoarele, plasate nu pe trotuare, ci chiar în mijlocul străzii, însoţite însă şi de un agent de circulaţie, cu chipiu cu cozoroc, fluier şi mănuşi de piele întoarsă, care dirija circulaţia care începuse să se aglomereze.


Spre sfârşitul anilor '20 se construiesc primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise. După planurile arhitectului George Matei Cantacuzino se ridică Palatul Băncii de Investiții (1923-1928), fostul sediul Uniunii Arhitecților (1925-1928), devenit  mai târziu restaurantul Mărul de Aur.

Între anii 1929 şi 1934 se construieşte, pe Calea Victoriei, Palatul Telefoanelor, o clărire înalta de 52,5 metri, în stil Art Deco, asemănător zgârie-norilor americani.  Era  prima clădire cu schelet metalic din România şi a rămas până în anii 1970 cea mai înaltă construcţie din Bucureşti.

A fost construit după planurile lui Edmond van Saanen Algi, un arhitect de origine olandeză stabilit în România, autor şi al Palatului Academiei Comerciale din Piața Romană, inaugurat în 1926, sediul Academiei de Studii Economice.

După planurire arhitectului Horia Creanga, nepotul lui Ion Creangă, se construies mai mult de 70 de clădiri, între care Teatrul Giulești, Uzinele Malaxa, Grupul Școlar Mihai Bravu, Blocul Burileanu-Malaxa, celebrul imobil ARO, construit în 1929 sau Hala Obor ridicată începând din 1936, cu structura din oţel sudat învelit cu beton şi fundații din beton.  Doi ani mai târziu lângă Hala Centrala Obor a fost deschisă şi Piaţa agroalimentară Obor. Se încheia atunci epoca Târgului Obor, atestat documentar încă din secolul XVII, şi unde, cu două secole înainte,  se desfăţuraseră şi execuțiile condamnaților la moarte prin spânzurare.

Monumentala clădire a Facultății de Drept a Universității din Bucureşti sa fost zidită între anii 1933 și 1935 după planurile altui mare arhitect, Petre Antonescu, cel care a fost şi arhitectul Arcului de Triumf, monumentul închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918. Arcul, construit iniţial din lemn şi stuc în anul 1922, este refăcut şi inaugurat la 1 decembrie 1936.


Athénée Palace, cel mai elegant hotel al Capitalei, construit după planurile arhitectului Teophile Brădeau în 1912, prima clădire din Bucureşti în care s-a întrebuinţat betonul armat, a fost transformat în 1937 şi modernizat de arhitectul Duiliu Marcu.

Se construia intens, în special în centrul oraşului, pe o parte şi alta a bulevardelor, clădirile de şapte-opt etaje, ca blocul Carlton de la capatul Străzii Regale, dărâmat de cutremurul din 1940, blocul Wilson, cele două blocuri simetrice de lângă Biserica Italiană, cele din spatele lor, pe strada Vasile Conta, Hotelul Union sau Blocul Adriatica de pe malul Dâmboviţei, se numeau în epocă blockhausuri, şi nu blocuri.

Aveau faţade albe şi curate, holuri încăpătoare şi apartamente bine împărţite - cu oficiu, doua water-closet, cameră se serviciu cu intrare separată şi balcoane.

În 1936 se amenajeaza Parcul Naţional Carol al II-lea, astăzi Parcul Herăstrau, pe un teren de 187 de hectare, o fostă zonă mlăştinoasa asanată. Se amenajează şi un teatru de vară şi un lac, de 77 de hectare, pentru practicarea sporturilor nautice, în incinta parcului se deschide şi Muzeul Satului. La 8 iunie 1938, la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii. Emisiunile începeau seara la ora 7 şi orice vizitator îşi putea transmite  vocea şi imaginea pe un ecran, plătind o mică taxa.

În anul 1937 se termina construcţia Palatului Regal, început în 1930, construit după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, pe locul fostei Case Golescu, transformată în Palat Domnesc, pentzru Alexandru Ioan Cuza şi apoi pentru Regele Carol I. Regele Carol al II-lea şi principele moştenitor locuiseră în Casa Nouă, o mică vilă de pe strada Pictor Grigorescu, pe locul unde se află astăzi Sala Palatului. În Sala tronului din Palatul Regal, la 6 septembrie 1940, urma să aibă loc ceremonia de depunere a jurământului de către regele Mihai. Astăzi  în Palatul Regal functioneaza Muzeul Naţional de Artă.


La 10 mai 1939, în faţa Palatului Regal, era inaugurată statuia ecvestra a Regelui Carol I, în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a principelui Mihai Marele Voevod de Alba Iulia Mihai. Lucrarea, realizată de marele sculptor şi artist croat Ivan Mestrovic, ca multe alte monumente a fost distrusă în perioada comunistă.

Sursa : http://stiri.tvr.ro/doua-decenii-de-prosperitate-bucurestiului-interbelic_49646.html