Constantin Bălăceanu Stolnici conturează în cartea sa, "Amintiri... O viaţă de poveste în Bucureştiul interbelic", imagini din Capitala secolului trecut, dintr-o perioadă în care străzile erau neasfaltate şi nu existau semne de circulaţie, dar taximetriştii noştri erau cunoscuţi în toată Europa ca având cele mai luxoase maşini şi cele mai bune maniere.
După cum subliniază istoricul Adrian Majuru, într-un articol de pe bucurestiivechisinoi.ro, academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici prezintă, în cartea sa, "viața unui copil de familie boierească a României antebelice, pentru prima oară povestită în întreaga sa desfășurare".
Conform precizărilor făcute de academician, în volumul citat, lumea copiilor de familii bune era marcată, pe atunci, de jocurile din parcul Kiseleff, unde erau duşi de guvernante, dar şi de istoria trăită a patru mari bulevarde bucureștene, pe care autorul le descrie în detaliu: Calea Victoriei, Bulevardul Nicolae Bălcescu, Bulevardul Magheru și Bulevardul Lascăr Catargiu.
„Cât am fost copii – aşa cum am mai spus - nu am avut voie să mergem cu mijloace de transport în comun - tramvaie sau autobuze. Prima oară când am urcat într-un tramvai a fost la vârsta de 14 ani la Viena şi nu la Bucureşti" - spune Constantin Bălăceanu Stolnici. El adaugă că, de obicei, circula cu maşina tatălui, cu taxiul, cu birjele cu cai şi, iarna, cu săniile.
Subliniază că, în perioada copilăriei sale, circulaţia rutieră în Bucureşti era diferită de cea de azi. "În primul rând, în copilăria mea nu existau străzi asfaltate. E drept că nu mai existau nici străzi pardosite cu bârne de lemn, cum era Podul Mogoşoaiei pe vremea bunicilor mei. În centru, străzile erau toate pavate cu piatră cubică .Unele din ele mai erau „pavate" cu bolovani. La periferie toate drumurile erau ca drumurile de ţară din pământ bătut sau cu pietriş, care se umpleau de noroi după fiecare ploaie mai abundentă.", adaugă acesta, precizând că oraşul nu avea, pe atunci, semafoare, marcaje de trecere pentru pietoni şi nici semne de circulaţie.
Care erau regulile nescrise:
"Existau două reguli de circulaţie: mersul pe dreapta şi acordarea priorităţii de dreapta şi unele rare reglementări, ca sensul unic de pe Calea Victoriei. Diferenţa cea mai importantă faţă de zilele noastre era circulaţia vehiculelor cu tracţiune cabalină, alături de automobile. Am apucat ultimele momente ale prezenţei calului pe străzile bucureştene. Dispariţia lui, după cel de al doilea război mondial, a reprezentat începutul unei epoci noi în istoria capitalei noastre."
După cum precizează acesta, circulaţia nici măcar nu era dirijată în timpul copilăriei sale. A trecut mult timp până ca în intersecţiile principale să se pună nişte "indicatoare de direcţii sub forma unor săgeţi roşii pe care era scris cu litere albe STOP şi care erau manevrate de agenţi cu mâna."
Maşinile boierilor erau însoţite de şoferi care nu conduceau totdeauna, spune Stolnici, prezentându-i drept "urmaşii vizitiilor şi lacheilor caleştilor de altă dată, îmbrăcaţi în uniforme şi cu şapcă". Conform istoricului, în perioada interbelică, şoferul era un element esenţial din componenţa personalului unei gospodării boiereşti. El participa la viaţa familiei şi, de multe ori, era un complice sau un confident discret .
În ceea ce priveşte taxiurile şi taximetriştii, diferenţele faţă de perioada actuală sunt semnificative:
"Marea majoritate a taximetrelor – de altfel ca şi a tuturor maşinilor – erau de culoare neagră. Taximetriştii bucureşteni erau pe cont propriu. Nu-mi amintesc să fi fost asociaţii sau societăţi . Nu aveau semne distinctive decât un TX pe plăcile numerelor de înmatriculare. Nu aveau aparat de taxat şi preţul se stabilea prin negociere. Ceea ce era interesant e că taximetriştilor capitalei noastre le plăceau maşini elegante, aproape de lux. Cred că în perioada interbelică taximetrele bucureştene erau cele mai frumoase din Europa. Cele mai numeroase taximetre erau americane (Chevrollet, Chrysler, Plymouth, Ford ş.a.). Marca cea mai folosită era Dodge o maşină elegantă şi robustă.
Taximetrele sau maşinile de piaţă cum li se mai spunea le găseai staţionând în locuri alese de ei (staţii taxi) dar puteau fi racolate pe stradă din mers.Evident nu exista dispecerat radiofonic.Taximetriştii erau prietenoşi, politicoşi cu o anumită educaţie. Mulţi dintre ei ajungeau să-şi cunoască clienţii şi să le spună pe nume (conu Alecu,conu Iancu,conu Petrache etc.). Această lume a dispărut în anii ' 50 când taximetrele au fost naţionalizate."
Sursa : http://www.b365.ro/circulatia-rutiera-si-taximetristii-din-bucurestiul-interbelic-dezvaluiri-c-tin-balaceanu-stolnici_209153.html#n
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu