Una dintre cele mai mari probleme ale Bucureştiului din acel timp a fost lipsa apei. În anii 1800, populaţia din capitală se putea alimenta cu apă doar din trei „vaduri” localizate de-a lungul cursului Dâmboviţei.
Abia în 1848, Gheorghe Bibescu Vodă decide să implementeze un proiect creat de in
Inginerul francez Marsillon care presupunea transportarea apei prin conducte spre aproximativ 50 de fântâni din oraş. Totuşi, din cauza fondurilor reduse, numărul fântânilor a fost redus la 20, toate fiind localizate pe Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei), urmând ca ulterior, odată cu înaintarea în timp, numărul lor să se extindă.
Astfel, potrivit lui George Costescu (Bucureştii Vechiului Regat, 1944 ), în 1879, existau aproximativ 10 kilometri de conducte care alimentau 190 de gospodării, 260 de guri de apă pentru stropit şi situaţii de incendii şi 40 de bazine/fântâni decorative.
În ceea ce priveşte canalizarea, în 1865, s-a votat un proiect de lege pentru adâncirea cursului Dâmboviţei astfel încât să poată fi creată infrastructura necesară. Totuşi, lucrările nu au demarat decât după câţiva ani, în 1871.
Cum se descurcau bucureştenii în aceste condiţii?
Ei bine, familiile „mai avute” îşi instalau cişmele cu pompă care scoteau apa din izvoare subterane. Desigur, calitatea acestei ape era adesea pusă la îndoială însă oamenii apelau mereu la preoţi pentru sfinţirea ei, considerând că astfel Dumnezeu o va curăţi. Totuşi, nu trebuie să ne imaginăm că numărul acestor surse de apă era crescut sau suficient. Cea mai mare parte a populaţiei, oamenii săraci, foloseau apa din comerţ. Da, în secolul XIX, în Bucureşti, se făcea negoţ cu apă. Sacagii (persoane care transportau apa cu sacaua în scop comercial) procurau apă localnicilor care se plângeau de gustul de rugină al apei pe care au şi botezat-o „apă feruginoasă”. Aşadar, apa „trebuia să fie mai întâi bătută cu făcăleţul şi cu puţină piatră-acră (alaun) spre a fi limpezită”.
Pentru că apa era mult prea scumpă pentru majoritatea familiilor, nimeni nu pierdea ocazia de a aduna în butoaie apă de ploaie pe care ulterior să o folosească pentru spălat.
În ceea ce priveşte utilizarea apei pentru menţinerea igienei corporale, fiecare se descurca în funcţie de ingeniozitatea de care dădea dovadă. Foarte puţini bucureşteni obişnuiau să folosească băile publice. Parţial, acest lucru se datora probabil faptului că bucureştenii erau pudici sau poate din cauză că aici baia era contra cost. În realitate, bucureştenii şi în general românii nu obişnuiau să îmbăieze întregul corp decât în anumite zile din an cum ar fi ajunul marilor sărbători, după mari petreceri, atunci când făceau „curăţenie generală” în casă şi curte şi în ziua de Sf. Toader când în apa de spălat se fierbeau rădăcini de „Iarbă mare” (Inula helenium). Totuşi, nici în astfel de ocazii oamenii nu optau pentru băile publice. Mai curând, bucureştenii preferau scăldatul în cădiţe mici de tinichea sau în albii de lemn în care, nu de puţine ori puneau apa de ploaie. În timpul verii, unii locuitori mai inventivi îşi permiteau confortul de a face duş într-o „cabină improvizată” în spatele casei care era construită din rogojină şi sârmă. Deasupra cabinei se atârna o stropitoare legată cu o sfoară astfel încât atunci când era trasă sfoara, apa din recipient să se scurgă. De astfel de instalaţii se bucurau, uneori, nu numai membri unei familii ci şi vecinii mai puţin avuţi. Poate tocmai de aceea, timp de câteva sute de ani începând cu 1070, în Bucureşti existau doar 4 băi publice.
Despre faptul că românii din Vechiul Regat nu obişnuiau să facă baie decât în cazuri foarte rare nota şi dr. I. Felix ( în Istoria igienei în România, Partea I) care susţine că ţăranul făcea „baie generală” (pe tot corpul) doar dacă vara trecea pe lângă satul lui o apă curgătoare, în timp ce la oraş se prefera scăldatul parţial în putini.
În zilele toride de vară, când „lumea bună” pleca la ţară sau la staţiunile balneare pentru a se răcori, cei rămaşi în oraş profitau de cele câteva surse de apă pentru a se realaxa. Principala atracţie era Dâmboviţa unde toată lumea, cu mic cu mare, se scălda de cu zori până-n seară. În apă, doamnele intrau purtând pe dânsele cămăşile de zi, în timp ce domnilor li se permitea să se scalde în costumul lui Adam. Alte locuri similare erau lacurile: Herăstrăul, Floreasca, Tei etc.
Totuşi, nu trebuie să credem că oamenii din „pătura superioară” care erau „prinşi de căldură” în oraş nu erau tentaţi de un astfel de mijloc de relaxare. G. Costescu mărturiseşte că pe înserat chiar şi elita bucureşteană se îndrepta spre Dâmboviţa purtând la subţioară săpunuri înfăşurate în ştergare.
În aceste condiţii, nu surprinde pe nimeni faptul că la acea vreme se înregistrau numeroase cazuri de îmbolnăviri şi epidemii care îi bântuiau nu numai pe bucureşteni, ci pe toti locuitorii ţării ale căror obiceiuri legate de igienă erau precare sau chiar inexistente.
Despre nenumăratele epidemii care apăreau în România secolului al XIX-lea a scris şi Liliana Andreea Vasile în cartea sa „Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat”. Citându-l pe V. Bianu (Igiena oraşului Bucureşti, 1881), autoarea notează câteva dintre principalele boli care făceau ravagii în capitală:
- Tifosul exantematic (transmis de păduchi) apărea des la marginea oraşului unde mizeria atingea limite maxime. Astfel, în Bucureşti (mai ales în închisoarea Văcăreşti) apăreau anual extrem de multe cazuri, după cum urmează: în 1869 - 244 morţi, în 1872 - 42 de decese, 1876 - 51 de decese, 1877 - 64 de decese, 1878 - 250 de morţi (numărul mare este explicat de război), 1880 - 24 decese.
- Epidemiile de febră tifoidă erau produse prin apa contaminată, iar Bucureştiul a avut mult de suferit din această cauză. Mai exact, se pare că în 1868 au fost înregistrate 324 de cazuri, în 1878 - 810 cazuri, în 1880 - 252 cazuri, în timp ce în 1898 s-au înregistrat, potrivit lui I. Felix, 417 decese.
Numărul mare de cazuri de febră tifoidă nu ar trebui să ne uimească mai ales dacă citim întâmplarea relatată de Liliana Vasile legată, ce-i drept, de locuitorii unui sat, dar care ar putea expune foarte bine şi relaţia şi încrederea pe care o aveau orăşenii în raport cu medicul. Autoarea notează că într-un sat afectat de febră tifoidă se descoperă un câine mort într-o fântână publică. Medicul satului îi sfătuieşte pe loclnici să dezinfecteze sau chiar să astupe fântâna, însă oamenii preferă să îşi lase vieţile în soarta divinităţii, cheamând preotul să sfinţească fântâna.
-Holera apărea şi ea din cauza igienei precare, atât a celei personale, cât şi a celei publice. Din cauza problemelor legate de igienă, în 1866, Bucureştiul s-a confruntat cu o epidemie de holeră. Au fost atunci 249 de bolnavi dintre care 66 nu au supravieţuit.
-Dizenteria ocupă şi ea un loc important pe această listă, căci în 1868 a cauzat 145 de morţi în capitală, continuând să lase victime şi în următoarele decenii.
- Paludismul (boala parazită) s-a numărat şi el printre bolile des întâlnite în Bucureşti cauzând în 1869, 516 decese.
Alte boli care şi-au lăsat amprenta ucigând nenumăraţi bucureşteni au fost ftizia pulmonară, febrele eruptive contagioase, angina diferică (în 1870 a provocat 1164 de decese) şi bolile cu transmitere sexuală, dintre care cel mai des întâlnit era sifilisul (în 1895 afectase 9880 români). Cu privire la sifilis, în „Călători străini despre Ţările Române”, volumul VI, găsim o însemnare a francezului Joseph Caillat: „Spitalele sunt populate numai de către sifilitici, printre care se afla şi numeroşi preoţi.”
Cea mai bună metodă prin care ne-am putea da seama cum arăta Bucureştiul de secol XIX este să vedem mai departe declaraţia călătorului român poposit aici în acea perioadă.
„Bolile venerice sunt foarte frecvente în aceste regiuni şi sunt numite boli lumeşti [...] Chiar din primele mele zile la Bucureşti am fost chemat într -o casă, unde o tânără doamnă mi-a spus de faţa cu doua domnişoare, surorile ei şi mai multi boieri că m-a chemat pentru a mă consulta în privinţa unei scurgeri pe care o ţigancă i-a dat-o fiului său. Am crezut că am înţeles prost şi am cerut sa vad bolnavii. Copilul avea cinci ani, iar ţiganca opt; şi unul şi celalalt avea o blenoragie clasica [...] Am citat acest exemplu pentru a arata frecvenţa bolilor şi relaxarea cu care se vorbeşte despre ele”, nota Joseph Caillat în 1854.
„Puţine capitale din Europa au atâtea echipaje de trasură ca Bucureştiul, unde luxul acestora nu este întrecut decât de cel al toaletelor şi de lipsa de igiena. Este un oraş plin de praf şi noroi situat pe un sol jos şi mlăştinos [...] Cunosc mai mulţi boieri care au nu mai puţin de 20 de cai, proprietăţi la porţile oraşului, servitori numeroşi, care nu au ce face, şi care nu se gândesc să folosească ca îngrăşământ paiele şi gunoiul din grajduri sau cel puţin să-l ducă înafara gospodăriilor. Obiceiul de a îngropa morţii in jurul bisericilor, în gropi nu foarte adânci, face ca în timpul verii să fie răspândite miasme periculoase. În fine, descompunerea gunoaielor de orice fel, abandonate pe străzi şi mirosurile degajate de mlaştinile din interiorul său, fac din Bucureşti unul dintre cele mai insalubre şi nesănătoase oraşe din lume”, a mai adăugat Caillat.
Din fericire, în 1874 (adică destul de târziu comparativ cu restul Europei) a apărut prima lege sanitară din România care viza formarea şi organizarea sistemului sanitar, dar a cărei implementare s-a realizat greoi, de-a lungul unei perioade de timp întinse. Astfel, spre începutul secolului XX populaţia începe să înţeleagă importanţa igienei personale şi să deprindă obiceiul de a merge la consultaţii medicale.
Sursa : http://www.descopera.ro/cultura/10962168-fata-murdara-a-capitalei-cat-de-des-se-spalau-bucurestenii-din-vechiul-regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu