"Îmi pare rău dacă te dezamăgesc, dar eu n-am fost niciodată un amator de revelioane", îmi spune domnul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, iar zâmbetul aristocrat îi întăreşte afirmaţia. "Ca tânăr, chiar din facultate, în noaptea de Anul Nou preluam garda la spital în locul colegilor mei şi, bineînţeles, spre bucuria lor, care voiau să petreacă. Apoi şi în perioada adultă, din anii ’49-’50, preferam să rămân la spital şi să-i las pe ceilalţi să se distreze. A fost o alegere personală. Dar şi din familie am moştenit o anume sobrietate. În plus, în anii aceia, tatăl meu, mama mea, bunicii mei erau deja în vârstă şi nu le mai plăcea să piardă nopţile. Noi eram o familie care, din cât îmi aduc eu aminte - nu uita că memoria mea merge cam până prin anul 1927 - nu prea organizam revelioane."
Revelioanele Bucureştiului
"La Bucureşti, în familiile importante se făceau mese. Cantacuzinii făceau, şi Ghiculeştii făceau, Lahovarii făceau şi ei, mai ales că erau mulţi. Marile restaurante organizau, de asemenea, sărbătoriri ale momentului; Capşa, cu a sa cofetărie de lux, spre exemplu, la care mergea protipendada românească. Şi, incontestabil, toată mahalaua făcea revelioanele cu lăutari şi pocnitori. Astea erau în cu totul alt registru, iar Caragiale si G. M. Zamfirescu le-au descris ca nimeni alţii. «Traditia» asta a pocnitorilor este foarte veche. Exista de când eram eu copil, îmi aduc aminte bine de asta, şi încă mai de demult. Chiar în 1847, când a fost acel mare incendiu care a distrus Bucureştiul, vinovată a fost o pocnitoare din aceasta. Unul dintre copiii din casa Dudescu a lansat-o. Din cauza vântului a luat foc şi incendiul s-a răspândit cu repeziciune."
Se aşază pe canapeaua generoasa. Generaţii de boieri ne privesc, în caftan sau frac, de la înălţimea tablourilor de familie.
Două lumi
"Dar, dincolo de catastrofe din acestea, se întâmplau foarte multe lucruri frumoase. De exemplu, a doua zi, începând chiar dis-de-dimineaţă, străzile erau pline de copii cu sorcova. Asta îmi aduc foarte bine aminte. Apoi mai era şi pluguşorul, dar aici existau mari deosebiri între ce ştiam din casa copilăriei mele de la Stolnici şi ce vedeam în capitală. În Bucureşti, pluguşorul era mult "kitchizat", transformat într-o manifestare organizată, aranjată. La ţară, pe lângă această manifestare tradiţională, păstrată în formele ei pure, mai existau şi acei «Irozi», obicei foarte vechi, ce reproducea, printr-un scenariu elaborat, cu tineri reprezentându-i pe cei trei magi, ceea ce s-a întâmplat după naşterea lui Iisus Hristos."
"La ţară nu se făceau revelioane. Ţăranii nu prea chefuiau noaptea. Să nu uitam că abia târziu s-a introdus curentul electric, iar după lăsatul serii se stătea la lumina lumânărilor, a făcliilor, a lămpilor cu petrol care deveniseră obişnuite. O sărbătoare nu putea avea amploarea celor ce aveau loc într-un spaţiu în care exista lumină electrică. Ţăranul se ducea a doua zi de dimineaţă la biserică. La ora prânzului, începea hora - hora mare de iarnă - , iar totul se termina seara, când bărbaţii mergeau la cârciumă. Acolo era cheful. Fără femei.
La Bucureşti, în schimb, Revelionul devenise deja o tradiţie. Dar nu numai aici. Şi în staţiunile de munte protipendada obişnuia să petreacă, mai ales la Sinaia. Deşi vilele nu se prea deschideau iarna. Erau mai mult locuri în care familiile îşi petreceau perioada verii. În plus, sporturile de iarnă nu căpătaseră o atât de mare amploare. Eu, unul, făceam patinaj la Stolnici şi mulţi dintre ai noştri schiau. Pârtii existau şi la Predeal şi la Buşteni. De Sinaia nici nu mai încape vorbă. Dar nu erau aşa în vogă cum sunt astăzi. De altfel, nici funiculare nu existau, aşa că era un efort foarte mare. Oricum, cei cu bani preferau staţiunile străine din Germania, Franţa şi Austria, în special din Tirol. Profitau şi de faptul că la Crăciun se dădeau pe atunci două săptămâni de concediu."
Elegaţă şi stil
Îmi amintesc că domnul academician Bălăceanu-Stolnici este vicepreşedintele Jokey Club-ului autohton şi bat uşor şi la această poartă. Mi se deschide. "Preşedinte este regele", vine, mândru, răspunsul.
"Da, şi în cluburi se organizau revelioane. La Clubul Tinerimii, care era destul de răspândit, erau organizate de Capşa. Apoi mai era Automobil Club. Dar cel mai select era Jokey Club, unde însă nu se organizau revelioane! Chiar şi atunci când împărţeau sediul cu Clubul Tinerimii, printr-un fel de gentleman’s agreement, nu erau petreceri de Anul Nou. Nu ştiu să se fi făcut atunci, dar acum cu siguranţă nu se organizează. Nu trebuie uitat că atunci oamenii bogaţi sărbătoreau revelioanele în casele lor. Case mari. Organizau baluri şi concurau care dădea cea mai aleasă masă. Au rămas celebre mesele de la casa Şuţu. Bunica mea îmi povestea adesea şi le găsim descrise foarte frumos în cronicile mondene ale lui Mişu Văcărescu - Claymoor. Citim acolo nu numai despre meniurile fantastice, dar şi despre modă, despre bogăţia de culori. Avea un talent extraordinar, în special în descrierea culorilor: cronicile lui sunt un regal al limbii franceze. Aceea a fost adevarata «Belle epoque»!
Ca să trag linie, pot să-ţi spun că nici acum, de foarte multe ori, nu facem revelioane. Dormim noaptea, iar a doua zi ne întâlnim. Pentru că o noapte pierdută se cunoaşte. Aşa că..."
"Pentru mine, Jokey Club-ul este o oază de eleganţă şi de rafinament intelectual", îmi spune domnul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici. "Ca vicepreşedinte, alături de regretatul Alexandru Paleologu, am încercat să păstrăm frumoasele tradiţii ale acestui club. Sigur, acum nu avem un hipodrom adecvat pentru a cultiva şi această latură specifică a clubului nostru. Perseverăm, deşi azi e vorba de o altă matrice culturală. Până la urmă, îmi amintesc de Radu Beldiman care primea de fiecare dată la intrare o cravată. Altfel, nu putea intra. Totuşi, să nu uităm că acum membrii tradiţionali ai clubului nostru sunt oameni săraci care au pierdut totul, o dată cu tăvălugul comunist. Dar nu sunt absurd. Consider că dacă vii cu buricul gol la un concert nu înseamnă că nu ai respect pentru actul cultural, ci că vii dintr-o lume în care această matrice culturală nu mai este atât de riguroasă că în vremea corsetelor, a rochiilor «malacof», a pălăriilor sau a cravatei cu nodul perfect. Este o trecere asemănătoare cu cea de la caftanul turcesc la hainele europeneşti, cum se spunea atunci. Unii s-au adaptat imediat, alţii, ca boierul Petrescu, au rămas îmbrăcaţi în caftan până în vremea lui Carol I.
"Comportamentul civilizat, ţinuta, sunt menite să te ajute să deranjezi cât mai puţin pe cel de alături. Până şi la masă coatele le ţii în aşa fel încât să nu-l loveşti pe cel de lângă tine. Asimilate, toate acestea devin o a doua natură, nu o povară"
academician Constantin Bălăceanu-Stolnici
Reţete interbelice
Rață cu sos de portocale
Prăjești rațele frumos și le lași apoi să se mai prăjească scurt timp cu un sos de portocale, în care ai adăugat și grăsimea de la pasăre. Sosul se prepară în timp ce prăjești o ceapă și câteva rădăcini de pătrunjel cu 125 g unt, apoi adaugi atâta făină cât poate primi untul. Astfel lași să se mai rumenească nițel și fierbi din aceasta cu zeamă de carne, un sos gustos. După ce a fiert un ceas, scoțând de pe el spuma și grăsimea, îl strecori, îl lași să scadă împreună cu coaja fin tăiată a unei portocale, nițică sare și un pahar de vin alb, întărindu-l cu zeamă de lămâie și de portocale.
Curcan fript și umplut cu castane
Ai nevoie de: un curcan; pentru umplutură: 250 g carne de pasăre sau de vițel, 50 g slănină crudă, un păhărel de coniac, sare, piper, ierburi aromate, 250 g castane, 20 g zahăr, 5-6 migdale și 150 g grăsime.
Mâncare de iarnă, este un fel delicios și cât se poate de spornic. De obicei, umplutura se face cu carne de pasăre sau de vițel, dată de 2-3 ori prin mașină sau pisată bine. Se amestecă cu slănna tăiată pătrățele mici de tot sau chiar și ele se dau prin sită. Se adaugă coniacul, sarea, piperul și condimentele. La această umplutură se adaugă castane, care au fost oprite, curățate de pieliți și fierte cât se poate mai întregi, apoi zahărul și migdalele. Se umple curcanul, se coace, apoi se trece o sfoară prin aripi și pulpe, așa ca pasărea să-și păstreze forma. Se pune la copt, vărsându-se grăsimea topită deasupra, iar mai târziu se udă cu apă și cu coniac până se frige bine. Când e gata se taie și se așază pe farfurie, reconstituindu-se, iar din umplutură se servesc grămăjoare puse pe marginea farfuriei, ca garnitură.
Biscuiți de șampanie Capșa
Ai nevoie de: 10 ouă, 250 g făină, 275 g zahpr pudră, 100 g zahăr pudră aromat cu vanilie (pentru pus deasupra).
Se bat albușele cât se poate de tari, se adaugă zahărul și bat din nou, apoi gălbenușele și iar se bat, și la urmă se presară făina amestecându-se bine. Se toarnăcu cornetul pe hârtii măsurate după lungimile dorite ale biscuiților, se pudrează cu zahăr, se scutură hârtia de zahăr întorcându-se cu totul ca să se scuture tot zahărul de pe deasupra și se dau la cuptor, mai întâi încins, apoi mai slab.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu