Cea mai inalta cladire a Bucurestiului pentru aproape 200 de ani, Turnul Colței, cu o înălțime de 50 de aproximativ metri, a fost construit între anii 1709 – 1714, fiind conceput și realizat ca parte componentă a Mănăstirii Colțea, căreia îi servea inițial drept clopotniță. La construcţia turnului se spune ca au participat si soldaţi din armata lui Carol al XII-lea, regele Suediei, care se aflau în retragere prin Ţara Româneacă după pierderea bătăliei de la Poltava (27 iunie 1709) în faţa lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei.
Inspirat de construcţiile mediteraneene, turnul a fost numit după vornicul Colţea Doicescu, al cărui frate, slugerul Udrea Doicescu, a construit o mănăstire de lemn cu câteva chilii având hramul Sfânta Parascheva (mijlocul secolului 17). După asasinarea lui Udrea, Colţea a donat Mitropoliei atât mănăstirea cât şi terenul aferent. Cu aprobarea Mitropolitului Teodosie, terenul a fost vândut spătarului Mihai Cantacuzino, care a ridicat aici mai întâi o biserică de piatră cu hramul Trei Ierarhi (1695 – 1698). În anul 1701, Cantacuzino a decis să construiască acolo primul spital al Ţării Româneşti, o mănăstire, paraclise, o şcoală şi o clopotniţă pentru biserică.
De dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci, turnul a devenit repede punctul de atracţie cel mai cunoscut al oraşului. Curioşii se urcau în el să vadă oraşul de sus. Turnul se înălța la 20 de metri de scările pridvorului bisericii Colțea, el înscriind un plan în dublu H a cărui suprafață totală era de 100 mp., iar gangul de acces se încheia cu o boltă semicilindrică ce avea înălțimea de aproximativ 3,50 m. În baza cercetărilor arheologice și a desenelor slugerului N. Oteteleșanu s-a putut aprecia că turnul atingea înățimea de circa 54 m. Turnul Colței era o clopotniţă pătrată, înaltă, care se ridica deasupra porţii celei mari a zidului ce înconjura mănăstirea, pe sub el făcându-se intrarea în curtea bisericii Colțea, din anul 1715 înconjurată cu ziduri. În timp ce baza robustă amintea stilul autohton al mănăstirilor fortificate, partea superioară era mai suplă și de inspirație germană și suedeză. Avea o decorație bogată, de tip brâncovenesc, cu o spectaculoasă balustradă sculptată și ieșită pe console ornamentate cu figuri de lei și o înălțime ce depășea orice alt turn-clopotniță din Muntenia. Deasupra intrării se afla o piatră dreptunghiulară, împodobită cu decor floral, ce înscria două suprafețe patrulatere, dintre care una păstra însemne heraldice. Etajul întâi a fost despărțit de cel următor printr-un brâu de cărămidă. Fațada vestică a etajului doi era dominată de un trafor și de pisania sprijinită pe două colonete adosate ce încadrau o fereastră. Pe latura de sud se aflau un trafor și o fereastră. Etajul trei, mai scund, avea un balcon închis cu balustradă, alcătuită din parapete de piatră pe suprafețele cărora alternau trei motive: acvila cantacuzină, un ornament floral și altul cu un vas cu flori. Balustrada se susținea pe console, terminate cu capete de lei, sculptate în piatră. Pe fiecare latură existau grupuri de câte două ferestre prelungi. Pe o latură se afla ceasornicul. Acoperisul, realizat in stil baroc cu un foișor deschis, se termina cu o streașină înălțată de care erau prinse la colţuri patru turnulețe. Peste acoperișul foișorului se găseau doi bulbi cu o cruce deasupra ultimului.
În micul lapidariu de lângă Biserica Stavropoleos, din București, pe lângă alte exponate se păstrează și două console ale balustradei ornamentale ale Turnului Colței. Balustrade și fleuroane de piatră, montate între coloanele bisericii Colței, în cursul restaurării din 1895-1900, realizate de arh. G. Mandrea, provin și ele, probabil, de la Turnul Colței. Ctitorul ansamblului, Mihai Cantacuzino, unchiul lui Constantin Brâncoveanu, şi-a depozitat arhiva secretă în spaţiile de „taină” ale turnului. Aceasta a fost capturată în primăvara anului 1714 de cei trimişi de Înalta Poartă să-l pornească pe Brâncoveanu pe drumul mazilirii.
Pisania montată deasupra intrării boltite a turnului, avea următorul text: “Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumusețate a făcut precum se vede, pentru mărirea și slava lui Dumnezeu și pentru veșnica pomenire a dumnealui și a tot neamul dumnealui și s-au săvârșit în zilele luminatului Domn a toată Țara Românească, Io Ștefan Vodă Cantacuzino, fiind Arhiereu – Mitropolit prea sfințitul părinte Antim în anul 1715“. Pe Turnul Colței existase și o inscripție în alfabetul chirilic cu conținutul „Siliaște, oame, că te rămâne vremiia”.
În secolele 18 şi 19, turnul Colţei era unul dintre cele mai atrăgătoare monumente pentru călătorii care vizitau Bucureştiul în acea vreme, din relatările lor acest turn fiind „podoaba oraşului”. După descrierea lui F. Sulzer, turnul era o clopotniţă „în stil german”, având zugrăvit de o parte şi de alta a porţii de intrare câte un soldat. Pe la începutul secolului 19, un meşteşugar bucureştean afirma că „turnul cel nalt din Bucureşti avea întru sine ceasornic, până unde să vedea cum ce era lucrat cu mare meşteşug şi cu pietri în tot chipu, care se vedea departe de Bucureşti cale de trei ceasuri, când era senin şi mai departe”. Turnul Colţei ulterior, să-şi dovedească utilitatea şi ca punct de observare pentru supravegherea oraşului, astfel putând fi semnalate prompt izbucnirile de incendii. Clopotul din turn, turnat în 1775, cântărea aproximativ 1,7 tone. După demolarea turnului, clopotul a fost dus la Mănăstirea Sinaia și instalat în clopotnița ridicată în 1892 pe latura sudică a incintei.
„Marele cutremur” din 1802 si declinul importantei turnului
La 26 octombrie 1802, într-o marţi, de Sfânta Parascheva, a avut loc un cutremur, cu o magnitudine de 7,7 grade pe scara Richter, care a provocat nenumărate incendii în Bucureștiul în care majoritatea clădirilor erau din lemn, precum și surparea unei mari porțiuni din turnul Colței, cand se spune ca turnul s-a rupt in două. Acestă zi era şi începutul unei noi domnii a lui Constantin Ypsilante. Când acesta ajungea în Bucureşti, pe la 13:30, capitala era zguduită de „cutremurul cel mare”, distrugând şi demolând multe vestigii şi edificii ale oraşului de până atunci. Cronicarul grec, Dionisie Fotino, scria că tocmai pe când Constantin Ypsilante intra în Curtea Domnească, zidurile acesteia crapă, iar domnitorul, de frică să nu se dărâme zidurile pe el, se mută cu toată familia în Mănăstirea Văcăreştilor. Printre bisericile şi mănăstirile care au avut de suferit de pe urma cutremurului merită menţionate: Colţea, Stavropoleos, Sărindar, Sf. Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sf. Atanasie-Bucur, mănăstirea Cotroceni şi mănăstirea Văcăreşti. S-a dărâmat şi hanul Şerban Vodă, adică hanul în locul căruia se află astăzi Banca Naţională. Toate pare că au culminat cu deschiderea pământului, din pământ ieşind apă şi pe alocuri… catran.
Dionisie Ecleziarhul, călugăr caligraf și cronicar, autorul unui “Hronograf” care prezintă istoria Țării Românești între 1764 – 1815, scria despre cutremurul din 1802: “s-au cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din București și clopotnița cea vestită (Turnul Colței), care era podoaba orașului, cu ceasornic au căzut și s-au sfărâmat, și era atunci mare frică”. Clopotul a căzut chiar peste un vânzător care se afla atunci în gangul clopotniței. În zioa de Vinerea Mare, la leat 1802, octomvrie 14, la 7 ceasuri de zi, s-au cutremurat pământul foarte tare. Aici în București s-au ruptu și turnul cel înalt Colțea, care era podoaba orașului, iar din casele boerești și din cele de obște prea puține au scăpat zdravene. În multe locuri s-au desfăcut pământul, eșind nisip și apă. Și a doa zi, iarăș s-au cutremurat, dar nu așa tari, la 3 ciasuri den zi. Ionnescu-Gion afirmă în monumentala sa operă, Istoria Bucurescilor: “cocoşii, câinii, caii, boii dau de mai nainte semne de o groază nepricepută şi când au început sguduielile, ceva asurzitor şi ne mai auzit, nesce strigăte, sbierete, mugete, urlete s’au ridicat către ceruri, amestecându-se cu sgomotul duduiturilor cari se rotocoliau pe sub pământ, ca n faimosul tum cardine tellus subsedit, al lui Lucaniu. Fiă-care se aştepta ca pământul să-i crape sub picioare şi să-l înghită în adâncurile sale.”
Etajele superioare ale turnului au fost refăcute din lemn și a slujit o vreme drept foișor de foc. Cutremurele din 1829 și 1838 au şubrezit şi mai mult turnul astfel că acesta şi-a pierdut treptat din importanţă, iar construcţia a fost neglijată de autorităţi, ajungând să devină incomodă pentru marile proiecte de infrastructură. În perioada 1835-1846 s-au demolat chiliile si o mare parte din zidurile din vechea mănăstire, turnul rămânând doar cu funcția de foișor de foc.
În 1862, din Turnul Colței, fotograful Carol Popp de Szathmáry a realizat prima imagine panoramică a Capitalei. Imaginile panoramice realizate de Carol Popp de Szatmary și fotografiile realizate de farmacistul Ludwig Angerer, alături de planuri ale vechiului București, aflate în patrimoniul Muzeului Municipiului București, au fost folosite de graficianul Radu Oltean și arhitectul Dan Ionescu pentru a realiza lucrarea Reconstituirea centrului Bucureștilor la 1850, apărută în 2007 la Editura Art Historia si pentru realizarea unei hărti color, cu dimensiunile 1m x 70cm, conținând o reconstituire grafică de mare detaliu, în vedere aeriană, desenată de Radu Oltean, și un Ghid explicativ al caselor, hanurilor și bisericilor, “Capitala Bucureșci. 1847-1854″, realizat de Dan Ionescu.
Demolarea turnului
Pe 4 august 1888, când a început efectiv demolarea, bucureştenii au sosit la faţa locului în număr mare să protesteze. Prilejul demolării a fost oferit de finalizarea uliței Colței (actual bulevard I. C. Brătianu) iar turnul împiedica lărgirea uliței ce asigura axa nord-sud a Bucureștilor, dar motivul invocat a fost că structura sa era deja foarte șubredă și exista riscul prăbușirii totale în orice moment. Demolarea turnului s-a făcut la cererea Eforiei Spitalelor Civile, academicianul Gheorghe Sion arătând că importanța istorică și artistică a turnului era “nulă”, cu aprobarea primarului Bucureștiului Emilian Pake-Protopopescu. Simțind în această distrugere un adevărat atentat la păstrarea patrimoniului edilitar-istoric al orașului, Barbu Ștefănescu Delavrancea a publicat în ziarul Dimineața din 31 august 1888 (nr. 132) un articol de protest, din care se conturează următoarea concluzie: „Turnul Colțea avea rădăcini istorice și estetice în capitala noastră. Aceste probleme au fost lămurite și este atât de adevărat, încât nu putea fi la primărie decât un colivar ordinar ca să nu simtă și să nu înțeleagă acest adevăr”. Protestele vehemente ale bucurestenilor au determinat municipalitatea să construiască un nou punct de observaţie, astfel că la 1893 era dat în folosinţă Foişorul de foc, clădire care se află şi astăzi în patrimoniul cultural al Capitalei. Cu 42 de metri înălțime, Foișorul de Foc a fost folosit, până în 1935, ca turn de observație pentru apărarea împotriva incendiilor.
Demolarea s-a incheiat pe 22 decembrie 1888 ca să se facă loc unei uliţe “cu aspect înnoit”. Ca să-i înduplece pe mai marii oraşului să nu dărâme acest monument, în anii 1887-1888 a apărut o gazetă numită “Turnul Colţei”, în care personalităţi importante ale vremii, precum arhitecţii Ion Mincu, C. Băicoianu, sculptorul Ion Georgescu, pictorul Gh. D. Mirea, îi cereau cu insistenţă primului ministru Theodor Rosetti să oprească demolarea. Încercările au fost zadarnice… Au rămas doar fotografiile în care poate fi observată modalitatea de acces în biserică, prin etajul de desupra bolţii, la care se ajungea printr-o scară exterioară, ataşabilă. Peste ani, Alex. F. Mihail nota în articolul “Agonia străzii Colţii”, publicat de Realitatea Ilustrată în 14 august 1935: “Bătrâna stradă a Colţii, una dintre cele mai importante ale veciului Bucureşti, îşi trăieşte ultimele zile. Partea ei nordică, spre strada Clemenţa, a fost desfiinţată cu prilejul croirii primei părţi a Bulevardului Brătianu care, prin lărgimea lui, prin block-hausurile impunătoare şi recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureştilor moderni. Vestita stradă a Colţei a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimele clădiri, rămase pe mica porţiune dintre Spitalul Colţei şi Biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrâneşti privesc cu jale şi neputincioase, cum li se smulg din ţâţâni uşile şi ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele «Uliţei Colţii» e menit să fie uitat, poate mai repede decât credeam, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului Bucureşti, despre care se va pomeni doar prin cronici”. Uliţa Colţei a avut cândva o mare importanţă şi datorită negoţului din Târgul Dinlăuntru, regăsit în perimetrul Lipsacanilor. “După cum spun unii bătrâni, era o adevărată sărbătoare pe pieţele Bucureştilor sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Abia în primul an al domniei lui Carol Vodă s-a contruit cea dintâi cale ferată (Bucureşti-Giurgiu – pe calea Dunării) ce punea în legătură cu Apusul. Până atunci, călătorii veneau de la Bucureşti cu poştalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi”.
Sub carosabilul actualului bulevard se mai găsesc încă fundațiile Turnului Colței Pentru o perioadă, în fața Palatului Șuțu, pe carosabilul bd. Brătianu, pe sensul de mers spre Piața Unirii, contururile fundațiilor Turnului Colței erau marcate cu piatră albă, dar au fost acoperite cu asfalt în cursul lucrărilor de reabilitare a carosabilului. În perioada 27 aprilie – 18 mai 1970 s-a organizat un șantier arheologic, cu scopul de a dezveli și studia fundațiile Turnului Colțea. S-a constatat că fundațiile au fost realizate din piatră, folosindu-se bolovani de râu, prinși într-un mortar alcătuit din var, pietriș cu mici bucăți de cărbune și fragmente de cărămizi. De la nivelul de calcare, turnul a fost înălțat numai din cărămidă.
Istoriile Coltei
Lumânările lui Voda Caragea. Pe vremea sinistrului domnitor Caragea, cel cu ciuma, teatrul domniţei Ralu, dar şi cel în vremea căruia s-a ridicat primul dirijabil pe cerul Bucureştilor, cunoscut pentru lăcomia sa, la Turnul Colţea s-a petrecut următoarea întamplare. Până să fugă în 1817 cu toată familia în Italia, după ce a furat toţi banii ţării, l-a chemat în Turnul Colţei pe un negustor care făcuse cam multe parale. Sărmanul a venit speriat că Vodă e supărat pe el şi are să-l ucidă, să-l surghiunească sau să-l ruineze. După ce a urcat în turn, Vodă Caragea, împreună cu un om de încredere, îl invită să se uite-n jos cât de înalt e turnul şi să-i spuie ce s-ar întampla dacă un om ar cădea de acolo. Negustorul a spus că s-ar face praf şi atunci Vodă l-a întrebat: „N-ar trebui omul să-şi aprindă o lumânare pentru odihna sufletului său?”. „Ba da”, zice negustorul. „Te duci dumneata acasă şi-mi aduci 50.000 de galbeni ca să-ţi cumperi o lumânare. Dacă nu, va trebui să te aruncăm şi o să mori nespovedit şi neîmpărtăşit”, i-a zis Vodă. Pe atunci asta era o avere colosală, puteai să-ţi cumperi câteva moşii, inclusiv Turnul Colţei şi Palatul Şuţu. Negustorul i-a adus banii lui Vodă, a căzut la pat două săptămâni, dar fericit că a scăpat cu viaţă, deşi sărăcise. S-a dus vestea imediat în tot oraşul şi negustorii au venit să cotizeze la Caragea, fiind astfel convinşi să-şi cumpere câte o lumânare la preţul a câtorva moşii.
Moartea Anei Racoviţă. Istoricul Mihai Dimitrie Sturdza spune şi el una din istoriile Spitalului Colţea, în care se intra prin Turnul Colţei: „Soţia marelui medic Carol Davila, Ana Racoviţă, cunoscută pentru operele sale caritabile, venise la el, la spital, şi, simţindu-se rău, s-a dus la farmacia spitalului şi a cerut nişte chinină. Farmacistul, zăpăcit şi timporat de înaltul personaj care apăruse în faţa ochilor lui, îi dă în loc de chinină stricnină, adică şoricioaică, Ana Racoviţă murind în chinuri groaznice”.
Reconstructia turnului Colţei. Mult mai târziu, la prima ediție a Lunii Bucureștilor, cea din 1935, a fost găzduită de Parcul Carol I. Una dintre secțiunile expoziției era constituită din Cartierul Vechi, proiectat de arhitectul Octav Doicescu, unde s-au reconstruit la scara 1/1 o serie de clădiri istorice, între care și Turnul Colței, Casa Antim cu tipografia C.A. Rosetti, Hanul lui Manuc, Biserica Sf. Gheorghe Nou. Din păcate, după închiderea expoziției, acestea au fost demolate.
Turnul Colţei în Gara Centrală din Geneva. De asemenea, gara centrală din Geneva (Gara Cornavin) are în holul său central o frescă de mari dimensiuni, ce prezintă o hartă a principalelor destinații unde ajungeau Căile Ferate ale Elveției. Între orașele Europei de Est există și Bucureștiul, identificat prin unul din simbolurile sale din perioada secolului 19, și anume Turnul Colței.
Sursa : http://bestofromania.eu/turnul-coltei/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu