"Portretul doamnei Fălcoianu"

Portretul Alexandrinei Fălcoianu pictat de Theodor Aman în decursul anilor

În spatele acestui titlu se ascund o poveste vie şi un oraş care nu pare să se fi schimbat foarte mult. Bucureşti, 1870, este începutul poveştii noastre. Era anul când tânăra soţie a ofiţerului Ştefan Fălcoianu începe să fie portretizată de pictorul Theodor Aman. O femeie foarte frumoasă, aflată în puterea vârstei, dar care s-a stins înainte de vreme. Înfăţişată în mărime naturală de sculptorul francez Antoine Auguste Preault (1809-1879), doamna Fălcoianu se lasă admirată, într-o ultimă privire oferită eternităţii, la cimitirul Bellu din Bucureşti (figura nr.5). Erau vremuri când tinerele soţii mureau de timpuriu din cauza febrei puerperale. Aman a rămas alături de un portret nefinalizat iar familia l-a ajutat oferindu-i o fotografie de profil. Însă Aman a ales să nu se despartă de acest portret. Drept urmare l-a păstrat pentru totdeauna în atelierul său şi a lucrat la el până în ultimii ani de viaţă.

Oraşul lăsat în urmă de Alexandrina Fălcoianu pulsa de viaţă, se moderniza în viteze accelerate. Fălcoienii sunt o familie boierească cu rădăcini medievale în Valahia. Numele le vine de la domeniul avut încă din secolul al XVI-lea în comuna Fălcoiu din judeţul Romanaţi (astăzi Olt). Cel mai vechi reprezentant al acestui neam este amintit de documente la 1540, a fost un Badea de la Fălcoi iar la finele secolului al XVII-lea îi avem deja pe marele vornic Radu Fălcoianu şi pe Matei Fălcoianu, mare vornic la 1720. În generaţia Alexandrinei Fălcoianu, născută Bascoveanu, neamul Fălcoianu era reprezentat de soţul său, Ştefan Fălcoianu, şi verii săi Mihail Fălcoianu (colonel, a trăit la Craiova), Alexandru Fălcoianu (şi el colonel) şi Grigore Fălcoianu.

Ştefan Fălcoianu (n.1835) a fost elev al şcolii militare în 1854, sublocotenent în 1856, ajunge colonel în anul 1877, când este numit şeful statului major. General de brigadă în 1883, ministru de război între 1884 şi 1886 în cabinetul lui I. Brătianu, se pensionează în 1895. Moare în anul 1905. A avut doi copii, pe Ştefan Fălcoianu şi Lucie Fălcoianu, căsătorită cu Nicolae Romanescu.

Bucureștii Alexandrinei Fălcoianu, la mijlocul secolului al XIX-lea

Alexandrina Fălcoianu (Didiţa) s-a născut la 9 noiembrie 1848 şi a murit în floarea vârstei la 3 octombrie 1870. A avut doi copii, Ştefan şi Lucie cu Ştefan Fălcoianu.


Povestea s-ar fi putut încheia aici. Dar nu a fost să fie aşa. Aman a lucrat până în ultimele clipe la finisarea portretului, dar acesta nu s-a mai întors la familie, vreodată. A rămas în reşedinţa Aman, care a devenit muzeu curând după moartea pictorului, însă următoarea generaţie Fălcoianu ştia de acest portret „ascuns”. Această generaţie, care a trăit în perioada interbelică şi la mijlocul secolului trecut, a locuit în vecinătatea muzeului Aman, în vechea mahala a Bisericii Albe de pe Calea Victoriei, puţin mai la nord de Strada Theodor Aman. Povestea a prins iar viaţă datorită lui Matei I. Hoffmann, ambasador al Germaniei în Ungaria, strănepot al Alexandrinei Fălcoianu. Matei I. Hoffmann s-a născut însă la Bucureşti şi a copilărit în mahalaua Bisericii Albe, şi adesea era adus de mama sa (născută Fălcoianu) la casa maestrului Aman, şi îi povestea de existenţa acestui portret. Domnul Matei I. Hoffmann îşi aminteşte: „De fapt, nu a fost o regăsire întâmplatoare. Mama îmi tot spunea că în Muzeul Aman exista şi un portret al unei străbunici. Interesul sau curiozitatea mea la 11 ani, adică înainte de a pleca din România în 1963, era destul de redusă în această privinţă. Aşa că am luat prima legatură cu Muzeul Theodor Aman mult mai târziu, în 1990, cu ocazia unui voiaj în cadrul serviciului diplomatic. În decursul celor două decenii care au urmat m-am dus de mai multe ori la Muzeu - fără noroc. Ori tabloul era declarat "la restaurare", ori "la depozit", ori Muzeul era închis pentru renovarea clădirii etc. etc. Până când am avut norocul de a o întâlni pe doamna Murariu, în cadrul ultimei vizite la Muzeu, în anul 2013. Numai atunci am avut plăcerea de a face cunoştinţă cu acest splendid portret scos din depozitul muzeului.

O adolescentă din clasa de mijloc, fidelă modei europene la 1860

Am părăsit ţara la începutul anului 1963 (în 1969 terminam şcoala în Statele Unite) la vârsta de 11 ani. Deci în 1963 eram copil, elev, la Şcoala Germană din Bucureşti.

Am lăsat o ţară care trăia sub jugul comunist, un jug suferit în mod existenţial, în cercul familiei mele. Părinţii mei, mama din vechea familie de boieri Fălcoianu, atunci considerată de către comunişti ca fiind de «origine nesănătoasă», tata un pictor şi grafician de renume, Vincenţiu Grigorescu, care era forţat să lucreze în condiţiile impuse de către ideologia «socialismului realist», duceau o viaţă destul de complicată.

Când ne plimbam prin cartierul nostru, vorbim de Intrarea Biserica Albă şi împrejurul respectiv, adică chiar centrul capitalei, mama îmi tot arăta case, unde timpurile de altădată aparţineau Fălcoienilor sau rudelor noastre. Tot pe acolo era şi casa Generalului Ştefan Fălcoianu şi a soţiei sale, Alexandrina «Didiţa». Nu mai ştiu exact pe ce stradă. Pe mine mă impresionau mai puţin aceste note nostalgice, era prea devreme.

Mult mai târziu, în Germania, cam după adolescenţă, au crescut şi curiozitatea, şi interesul pentru rădăcinile familiei şi pentru «Bucureştii de altădată». Numai de atunci încolo am retrăit acele momente ale copilăriei, amintirile unei familii cosmopolite, intelectuale şi aparţinând, prin tata şi o mătuşă, Irène Deşliu, lumii picturii. Prezenţa Irènei Deşliu, pictoriţă de la Paris în perioada impresioniştilor, era evident «virtuală», aceea a tatălui meu, firesc, foarte concretă. Viaţa noastră era neadaptată în sensul politic a sistemului totalitar, deci era cât se putea de «bohême».

Lumea pe care o amintesc era deja atunci ecoul unei perioade trecute, supusă oficial ori unei «damnatio memoriae» ori defăimată şi distrusă cu mijloacele mai mult sau mai puţin subtile de care dispunea sistemul.


Alexandrina Fălcoianu a trăit în lumea mondenă, filo-franceză, urbană, poate şi puţin nepăsătoare în stilul claselor privilegiate (asta bănuiesc cu o anumită temeritate). Totuşi, mamă a doi copii, moartă în floarea vieţii, cred că nu a apucat să se dezvolte cum a putut de pildă Elena Văcărescu, şi aceasta aparţinând familiei mele prin mama născută Fălcoianu. Se spune că «Didiţa» a fost o femeie de un deosebit farmec. Uitându-ne la portret văd trăsăturile unei doamne, care mărturisesc demnitate şi o eleganţă care provine din adâncimile personalităţii rafinate şi educate. Theodor Aman ne arată mai degrabă o veritabilă Doamnă General, care însă nu a mai apucat acest avansament al soţului. Se vede mai puţin aspectul tinerei «Didiţe».

Monumentul Alexandrinei Fălcoianu realizat de sculptorul francez Augustin Preault. Cimitirul Bellu

La revenire, în anul 1990, am găsit un Bucureşti plin de emoţii, tulburat, deranjat, debusolat. În anii următori am putut aprecia şi din apropiere cum s-a consolidat încet, încet noul sistem politic, cum s-a dezvoltat societatea şi cum s-a «occidentalizat» viaţa cotidiană. M-a impresionat tineretul în mod special. Se dezvoltă frumos”.

Aceasta a fost mărturisirea domnului Matei I. Hoffmann, strănepot al doamnei Alexandrina Fălcoianu, însă, în ceea ce mă priveşte, am avut neaşteptatul prilej să descopăr în ultimele săptămâni ce înseamnă efortul de a recupera detaliul care aşteaptă să fie ajutat pentru a transmite mesajul pentru care a fost creat. Patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti are în slujba sa competenţe faţă de care trebuie să aduc recunoaşterea cuvenită. Universul lui Theodor Aman va fi cunoscut de acum înainte şi datorită unor vindecări miraculoase realizate de colegii mei, pictori şi restauratori, Ioan D. Popa şi Simona Predescu. Un număr de 15 schiţe „în oglindă”, avers-revers, sunt expuse pentru prima oară, alături de un portret simbol, al unui personaj care-şi dezvăluie povestea, tot în premieră. Doamna Fălcoianu, soţia generalului Ştefan Fălcoianu, a cărei frumuseţe se regăseşte în calitatea restaurării, dar şi în circumstanţele care ne-au adus-o mai aproape. La peste un secol şi jumătate distanţă, un suflet descoperă cu uimire chipul îndepărtat al unei rude de care auzise numai în poveştile bunicilor şi pe care o ştia numai privind monumentul funerar realizat în mărime naturală de sculptorul francez... şi care poate fi văzut la cimitirul Bellu (figura nr. 5). Dl. Matei I. Hoffmann, ambasadorul Germaniei la Budapesta, a sprijinit restaurarea şi punerea în valoare a portretului doamnei Fălcoianu.

Excelenţa Sa Matei I. Hoffmann, alături de portretul străbunicii sale

Şcoala românească de Arte Frumoase, a cărei piatră de fundare poartă şi semnătura lui Theodor Aman, primeşte în dar, la 150 de ani distanţă, peste 30 de vindecări miaraculoase pe care le datorăm colegilor noştri, Ioan Popa şi Simona Predescu. Muzeul Theodor Aman va găzdui acest nepreţuit dar, iar publicul este aşteptat să descopere în detaliul recuperat câteva foarte intereante studii de istorie urbană, surprinse cu delicateţe de ochiul atent al maestrului Aman.

Referitor la portretul Alexandrinei Fălcoianu, restauratorul şi pictorul Ioan D. Popa afirmă: „Portretul doamnei Fălcoianu, ca act de creaţie, are o poveste care se întinde de-a lungul mai multor ani. Este evident că acest portret a fost făcut la comandă fiind un «portret de aparat» însă, în rezolvarea lui, Aman a fost interesat nu doar de redarea cât mai fidelă a trăsăturilor personajului pe care-l portretiza, ci şi de aspectul plastic al lucrării. Personajul nu comunică cu pictorul, pozează privind în altă direcţie. Este posibil ca portretul să nu fi fost făcut după model, ci după o fotografie întocmai ca şi alte portrete, unele dintre ele fiind postume celor reprezentaţi.

Relevant este şi faptul că stratul pictural care definitivează lucrarea datează cu puţin timp înaintea morţii lui Aman, cu toate că lucrarea a fost începută cu mai bine de douăzeci de ani înainte. Acest fapt s-a observat în urma studiului lucrării, sub lumina ultraviolet ieşind în evidenţă o fluorescenţă diferenţiată între insulele de culoare rămase neacoperite din fondul pictat iniţial şi stratul pictural realizat în ultima etapă. Dacă în etapa iniţială fondul era lis şi relativ egal cromatic, în etapa finală pictorul depăşeşte constrângerea impusă de exigenţele unui portret comandat şi foloseşte o pensulaţie mai largă, energic aplicată, specifică acestei etape a procesului de creaţie a pictorului Theodor Aman”.


Muzeul Theodor Aman şi Muzeul Municipiului Bucureşti vă invită să o cunoaşteţi pe Alexandrina Fălcoianu, parte de poveste bucureşteană, alături de alte 15 lucrări inedite ale maestrului Aman, expuse în premieră după un îndelungat proces de restaurare.

ADRIAN MAJURU-Publicat- 2014

http://www.cotidianul.ro/portretul-doamnei-falcoianu-237794/