Înfiinţată la mijlocul veacului al XIX-lea de nepoţii unui cojocar macedo-român, Casa Capşa a ţesut în jurul ei istorii boeme. Parfumul de altădată s-a risipit în timpurile noi, clientela nu mai este de aceeaşi factură, nici măcar meniul nu mai păstrează secrete franţuzeşti. Singurele mărturii ale vremurilor apuse sunt câteva fotografii înrămate.
Cafenea cu iz francez
Astfel, la 6 iulie 1852, protipendada Bucureştiului se plimba pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi făcea popas la cofetăria „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa”. În anii următori cofetăria s-a impus pe piaţă şi a spulberat orice concurenţă. În jurul anului 1869, Constantin şi Grigore Capşa conduceau afacerea familiei. Grigore Capşa a fost trimis să înveţe meserie la „Casa Boissier” din Franţa, iar priceperea lui i-a permis să prezinte produsele româneşti la Expoziţia din Paris. După întoarcerea lui Grigore în ţară, business-ul familiei a continuat sub numele „La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”. Mai târziu, Constantin se retrage, iar Grigore rămâne stăpân şi se extinde cu un hotel şi „Salonul de consumaţie”, devenit Cafeneaua Capşa la 1886. După moartea lui Grigore Capşa (23 decembrie 1902), care a condus 34 de ani Casa Capşa, urmează la conducerea firmei nepotul său Ştefan, fiul lui Constantin.
Mecca scriitorilor şi gazetarilor
Grigore Capşa ajunsese un personaj foarte cunoscut în Bucureşti şi în întreaga ţară. „Numele lui îl găsim deseori menţionat în presa şi publicaţiile timpului. Cităm ziarul „Adevărul” din 15 iunie 1897: „La rubrica «Un bucureştean pe zi» se pot citi următoarele: „Cu cine să începem această rubrică dacă nu cu acela care este omul cel mai dulce din Bucureşti? Când zici «Capşa», îţi lasă gura apă şi parcă îţi vine imediat să o porneşti spre maiestrul cofetăriei şi al bucătăriei moderne. Să facem cunoscut pe Grigore Capşa ar fi să vorbim de biserica Zlătari sau Ateneu. El a devenit o instituţie bucureşteană, un monument... de zaharicale. Are un singur cusur: s-a apucat să facă politică conservatoare. E bine însă, căci are cu ce îndulci toate
partidele”.
Ora exactă în politică
Pentru că Grigore Capşa era membru al Partidului Conservator, clienţii fideli erau bătrânii boieri conservatori şi cei mai importanţi membri ai Parlamentului. Datorită acestui fapt, ziariştii cei mai importanţi veneau să ia contact cu actualitatea politică. „Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru Coroană”, se scria în ziarul „Curentul” în 16 iunie 1944. În saloanele restaurantului Capşa, după reprezentaţiile teatrale şi terminarea balurilor, o bună parte din protipendada bucureşteană venea aici să supeze. „În salonaşele de la Capşa a rîs Reichemberg cea cu dinţii de mărgăritar, Cleo de Merode, iubita lui Leopold al II-lea, Jane Hading sau cei mai frumoşi umeri ai Franţei, dar şi Cora Laparcerie, Blanche Toutain, Sarah Bernhardt”, scrie George Potra în „Din Bucureştii de ieri”.
Cine făcea senzaţie la Capşa
Personajele care frecventau localul erau surorile Barrisson, frumoase dansatoare americane. Una dintre ele ieşea pe Podul Mogoşoaiei îmbrăcată în bărbat, de se ţineau copiii după ea. Clientela hotelului era formată din boierimea şi moşierimea care venea la Bucureşti cu afaceri. De asemenea, o serie de intelectuali ai vremii erau clienţi. În cafenea puteai vedea aproape zilnic o parte din scriitorii şi gazetarii politici, scriitori, miniştri: Duiliu Zamfirescu, Tudor Muşatescu, Ion Minulescu, Mihail Sorbul, Mircea Damian, Eugen Barbu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, etc.
Ion Barbu,primul client
Tachinările şi calambururile erau prezente în dialogurile de la Capşa. Într-o zi, când Tudor Muşatescu era în plin avânt de cursivitate verbală, una dintre tinerele poete îi spune: „Vai, maestre, teribil de spiritual mai eşti! Nici nu ştii cât ne-am distrat. Lângă dumneata mai prindem şi noi niţel duh”. Răspunsul dramaturgului: „N-aveţi nicio grijă, doamnă, nu se ia”. Cafeneaua se deschidea zilnic, la ora 7.00. La acea oră, mesele şi scaunele erau în ordine şi pustii. La ora 9.00, mesele erau ocupate, iar după 10.00 era zarvă mare. Primul venit, la 8.00 dimineaţa, era poetul şi matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care avea masa lui „în centru”, devenită birou de lucru. Într-o zi, scrie în condica de reclamaţii, după ce ţipă la chelner: „N-am să mai calc în această speluncă”. După plecarea lui Barbu, Şerban Cioculescu i-a cerut unui piccolo să-i arate condica. „Ştiu de ce îmi cereţi condica. Vreţi să citiţi ce-a scris dr. prof. Barbilian, nu-i aşa?”, spune chelnerul. „Aşa e”, răspunde Cioculescu.
Condica de reclamaţii
27 noiembri 1951: „Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care din păcate are nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se serveşte uneori e o contraafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră ce se aduce sub acest nume nu face 200 de lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un cabinet de lucru, înseamnă pur şi simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (şi la o traducere din Shakespeare). Fac vinovaţi funcţionarii puţini scrupuloşi care falsifică filtrul de întârzierea muncii mele”, scrie Emil Manu, în „Cafeneaua Literară”, Ed. Saeculum I. O., 1997. „Camil Petrescu, la ora 9 jumătate precis, îşi ia cafeaua cu lapte, dar totdeauna este supărat că i se aduce cu frişcă, cu toate că el a spus fiecărui chelner că fără frişcă”.
Minulescu şi biletele de favoare
„Poetul Minulescu intra grăbit şi invita pe câte unul dintre cei mai tineri să meargă cu el la cinematograf «că am nişte bilete». Refuzat de unul, întreabă şi pe al doilea de ce nu vrea să meargă şi acesta îi răspune: «Pentru că ai bilete de favoare... Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general... - Până atunci s-aştepţi tu... Fireai-al dracului să fii...
Apoi, în gura mare, să-l audă cafeneaua: - Auzi, domnule, eu îl invit în cinematograf şi el refuză... Nu ţi-e ruşine, mă... Şi către altul: Hai, mă, tu... » Printre alţi obişnuiţi ai cafenelei erau Mircea Damian, ce aminteşte de Zaharia Stancu, care intra întotdeauna încruntat, îmbrăcat într-un costum ai căror umeri erau „drepţi şi întinşi şi largi şi săltaţi, ca de boxeur”. Pictorul Theodor Pallady închiria o cameră la Hotelul Capşa un an întreg şi mânca la restaurantul de la parter. "O chestiune de gramatică a limbii române a constituit dispută între Păstorel Teodoreanu şi Felix Aderca. Cei doi scriitori celebri ai epocii şi-au aruncat injurii, iar Păstorel Teodoreanu chiar l-a mânjit pe Aderca cu o prăjitură cu cremă, din cap până în picioare", spune istoricul Dan Falcan.
„Boschetarii” de la Capşa
Capşa avea şi „jurnalistul” ei, Lambru, care-şi avea sediul permanent pe pragul ferestrei dinspre Calea Victoriei. El procura la cerere ziare tuturor. Virgilică era un alt obişnuit al Casei. Stătea vara pe trotuar, iarna într-un colţ al cafenelei. Pentru că avea o deficienţă mintală, unii dintre scriitori îi dădeau bacşiş şi-l trimiteau să înjure vreun confrate. Drept răspuns, acesta primea o palmă, iar uneori un bacşiş ca să ducă înjurătura înapoi. Virgilică avea taxe: pentru 1 leu, te saluta; pentru 2 lei, te saluta şi spunea mulţumesc; pentru 3 lei, înjura la cerere; pentru 4 lei, lua de guşă pe un scriitor foarte onorabil; iar pentru 5 lei, săruta o femeia ce trecea pe Calea Victoriei”, spune Potra.
Nicolae Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, a lansat un celebru catren: „La Capşa, unde vin toţi seniorii/ Local cu două mari despărţituri:/ Într-una se mănâncă prăjituri,/ Într-una se mănâncă scriitorii”.
„Marghilomana”
Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925), om politic, jurist, lider conservator şi unul dintre cei mai mari moşieri ai ţării, era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut să i se facă una. Nefiind pregătit cu toate cele trebuincioase unei cafele, valetul a improvizat, punând, în loc de apă, coniac. Astfel s-a născut „marghilomana“. „După Primul Război Mondial, la Capşa, rafinaţii aristocraţi cereau „un marghiloman“, „două marghilomanuri“ sau „o marghilomană“. „Marghilomana“ este, de fapt, o cafea turcească, fiartă cu rom sau coniac. Era servită în ceşti foarte mici, fără toartă, cunoscute sub numele de „filigeană“. Cafeaua se fierbea în ibrice aşezate pe nisip încălzit cu cărbuni. În filigeană, boierul Marghiloman adăuga un strop de rom Jamaica sau de coniac foarte fin”, scrie în „Historia”, numărul din martie 2011. Astăzi, la Capşa, nu se mai serveşte „Marghilomana”. Dar nu lipseşte celebrul desert Joffre, inventat în 1920 în cinstea mareşalului Josepf Jacques Cesaire Joffre, sosit la Bucureşti.
Ce se păstrează azi la Capşa
Pentru el Capşa reprezintă locul în care este respectat. Îmbrăcat întotdeauna la costum, a trăit multe momente fericite şi se mândreşte cu oamenii pe care i-a cunoscut. Nu ar putea lucra în alt local, „modern şi plin de tineri gălăgioşi”, după cum declară. „Am lucrat aici cu o întrerupere de câţiva ani, perioada când a fost transformat în «Bucureşti, Braserie şi Restaurant». Am revenit în 2001”, povesteşte Avram.
A cunoscut clienţi de vază şi nu ar da liniştea de la Capşa pe alte cârciumi din Bucureşti. „Pe vremuri, dacă dădeai mâna cu un profesor sau academcian erai cineva”, spune Avram. E bun prieten cu Dinu Săraru, care venea pe vremea când era director la Teatrul Mic. Îşi aminteşte şi de actorii Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, care frecventau restaurantul. I-a servit pe pe Marin Preda, Fănuş Neagu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. „Ana Aslan venea des şi avea felurile ei preferate: pate de casă şi şalău cu sos Meuniere”, îşi aminteşte veteranul chelner. „Marin Preda era micuţ, cu ochelarii lui sifoane, de-abia vedea. Venea mereu cu Jebeleanu, care fuma trabuc. Pe vremea aia, tocmai îi apăruse lui Preda «Cel mai iubit dintre pământeni» şi el le scria clienţilor de la Capşa, la cerere, un bilet cu care puteau să-şi cumpere cartea direct de al tipografie, din rezerva scriitorului. Eu nu l-am prins atunci. E singurul de la care nu am luat cartea cu autograf. După ce a murit, alergam prin librării să cumpăr cartea”, mărturiseşte angajatul de la Capşa.
Pe la începutul anilor ’80 mai existau clienţi fideli. „Seara mă uitam pe geam şi, când se termina teatrul, apăreau. Înainte de piesă, unul cerea o bere, soţia lua îngheţată. După spectacol, luau amândoi friptură şi vin. Ştiam ca picol ce bacşiş primesc de la fiecare: între 10 şi 25 de lei”, mai spune Avram. Dimineaţa, la braserie, veneau zilnic pensionarii. „Între orele 9.00 şi 12.00 veneau să-şi facă tabietul. Îi auzeam: «Ia, uite-l şi pe ăsta, iar a venit!»”. Un colonel ieşit la pensie, client venerabil al Casei, a fost tachinat într-o zi de meseni: „Colonele, anul ăsta se fac avansări în grad. Pe tine nu te avansează?” „Ce să mă avanseze, nu sunt la pensie?”, spunea, resemnat, omul. „Atunci, te avansăm noi. De azi înainte eşti general!” Şi de atunci nimeni n-a mai îndrăznit să-i zică „Colonele!”.
Ceauşeştii şi cafeneaua Se pare că familia Ceauşescu se ţinea departe de Casa Capşa. „Nicolae Ceauşescu nu putea să vină la noi. Securitatea nu-l lăsa, ar fi trebuit să vină o grămadă de gărzi de corp. Pe Nicu Ceauşescu l-am prins aici de două ori. Nu a venit niciodată cu femei şi nici nu-şi dădea aere”, povesteşte Marin Avram. Singurele mărturii ale vremurilor bune de al Capşa sunt fotografiile cu celebra actriţă Sarah Bernhardt, dar şi meniul servit la nunta Regelui Fedinand cu Regina Maria, în 1922, diplome ale lui Grigore Capşa. O altă fotografie, aflată în cafeneaua dinspre Calea Victoriei, colţ cu Edgar Quinet, este cea a banchetului de la Teatrul Naţional din 1881.
http://adevarul.ro/news/bucuresti/poveSti-bucureSti-clienti-capsa-barbu-musatescu-preda-bani-cerea-virgilica-injuratura-1_50bde92d7c42d5a663cfcb27/index.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu