Hanul Manuc

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important obiectiv turistic şi monument istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de dragoman şi bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.
Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la Bucureşti din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rus.

Construirea hanului

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a celor din secolul al XVIII-lea.
Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti, Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Soarta hanului după moartea lui Manuc

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hînceşti. Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile.

În decembrie 1827, toate averile din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-şef al Bucureştiului, raportează Sfatului Oraşului:
„Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmboviţa zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei ţoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoştinţa cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriaşii acei părţi a eşi din lăcuinţele lor spre depărtarea primejdii ce-i ameninţă starea cea proastă a pomenitelor ziduri. '[1]”
Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.


Hanul la mijlocul secolului XIX

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri:[necesită citare]

„Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezenţă, atât către pasageri, cât şi ceilalţi chiriaşi anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputaţia hanului.”

Pictorul francez Dieudonné Auguste Lancelot a vizitat pe la 1860 Bucureştiul şi cu această ocazie a imortalizat imaginea unei zile obişnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale, el nota:
„Oamenii cu nervii delicaţi, cu pielea subţire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioşii, doritorii de a cunoaşte trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurăţenie.

Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care serveşte cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioşc cu acoperiş ţuguiat şi cu căpriori ieşeţi afară sunt împodobite cu stâlpi şi cu balustrade de un gust frumos şi cu fineţe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, şi să i se dea o destinaţie mai bună.[...] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de plimbare şi de săli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[...]”

Hotel "Dacia"

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt războiului ruso-turc (1806-1812), precum şi convorbirile preliminare. Sala Dacia a găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau intrarea în război şi unirea României cu Transilvania şi Bucovina (Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ş.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, 1991–1992 si 2009.

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Hanul_Manuc